Moara

Ne-am intersectat, luni, fără să vrem, şi l-am ascultat…, da, am tras cu urechea. El – un tânăr arătos şi impetuos, frumos tânăr, de viitor… după aspect – avea (cel puţin) două probleme. Una că îi rămase în maşină mobilul unui coleg şi nu ştia cum să dea mai iute de acela, ca să poată pleca în ale lui… Două, că (după cum povestea la telefon unui amic) ieşise cam degrabă din examenul la română de la bac, după ce încurcase (hă, hă, hă!…) „Moara cu noroc” cu (hă, hă, hă!…) „Ultima noapte de dragoste…” (hă, hăăăă…) „de Sadoveanu”. Iar la alealalte subiecte n-a scris decât câteva rânduri, inclusiv la ăla cu (hăăăă!…) „greutăţile vieţii”. Mi-a plăcut tipul (arătos, impetuos, de viitor), mi-a plăcut autoturismul său (că şi pietonilor le plac maşinile, vă rog să mă credeţi!) şi mi-a plăcut să cred că, pe bune, va avea baftă mai departe (şi mult mai departe!), aşa cum îl încredinţa că va avea pe amicul care îl asculta la telefon, fără să-l întrerupă. Înţeleg că nu-s toţi ca el (arătoşi, impetuoşi etc.), dar de la o vreme consimt că avem în preajmă, într-o largă proiecţie, destui oameni ca dumnealui. Energici, cu elan, viteji, eroi ai cotidianului. Într-o zi (hăăă…), poate că unul ca domnia sa ne va da mâna să ne scoată din greu. Poate că alături şi împreună vom urca înspre succes (va şti domnia sa ce se vinde mai bine) şi vom împărţi cumva beneficiile cotidiene. Moara cu noroc să fie, să ne fie! Să se-nvârtă, să macine, să cearnă. Până şi unul ca dumnealui să ne ofere lecţii de încredere, de multiplă dezvoltare personală. Şi, dac-o fi cazul, să uităm ce-a scris Slavici în „Moara…”, cum că „omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, bogăţia şi liniştea colibei tale te fac fericit!”.