Imposibila uitare

Marcel Mureşeanu împreună cu Petre Drişcu, Valentin Milici, Ion Paranici şi Victor T. Rusu pregătind o nouă ediţie a publicaţiei „Pagini bucovinene”

I

O neputinţă asfixiantă m-a dominat de-a lungul şi de-a latul acestor zile care au trecut de la plecarea poetului Ion Paranici de lângă mine.

Unde? mă întreb de fiecare dată când se topeşte cineva în depărtare sau în apropiere. Unde? Despre orice om cu care mi-am întretăiat zilele şi universul.

O neputinţă asfixiantă de a scrie despre el, de a-l evoca prin cuvinte.

Dar iată că o fac întâia oară acum şi aici, în spaţiul ce i-a aparţinut şi pe care l-a împărtăşit generos cu alţii, în Casa minţii, a sufletului său şi a dăruirii de sine!

Din ziua în care am aflat că nu mai este, m-am dedicat lui, i-am refăcut întreaga fiinţă, după puterea gândului meu.

M-am întrebat când voi termina să-l evoc în meditaţie, temător să nu uit nicio secvenţă din cei treizeci de ani petrecuţi cu el în INCINTA sacră a Sucevei.

Ne-am făcut unul altuia viaţa mai limpede şi mai uşoară, iată certitudinea cu care am rămas, ne-am simţit oameni buni şi importanţi, ne-am confesat nouă şi nu ne-am trădat niciodată. „Tu eşti talerul celălalt al balanţei, pentru mine”, mi-a zis cândva. Nu e puţin şi fie ca toţi cei care ne-au cunoscut să simtă acest adevăr.

Ion Paranici a fost inteligent, potolit, peste măsură de statornic şi harnic şi cu o rară putere de discernământ.

Verbul lui şi al meu a fost a discerne, dar al lui mai mult decât orice.

 Aveam multe proiecte comune şi aproape pe toate le-a dus până la capăt: Coordonatele literare, Paginile bucovinene, Bucovina literară, dicţionare, antologii, Concursul Naţional de Poezie „Nicolae Labiş”, cărţile noastre, Societatea Scriitorilor din Bucovina. Iar azi îmi dau şi mai bine seama că nu ne-am aflat singuri nicicând! În toţi acei ani, şi până acum, a existat la Suceava un corp de elită al jurnaliştilor şi scriitorilor, al pictorilor şi muzicienilor, al folcloriştilor şi universitarilor, al muzeografilor şi bibliotecarilor. Pe toţi aceştia Ion Paranici i-a cultivat cu precădere în calitatea sa de redactor-şef la două ziare, o foarte lungă perioadă.

 A fost cronicarul marilor evenimente culturale din Bucovina, dar şi al celor cu mai mică, dar statornică strălucire.

Mulţi dintre noi am devenit cronicarii de sub vremurile acelea deloc uşoare, de dinainte de Revoluţie, dar şi de sub alte trei decenii pietroase şi imprevizibile până la alienare. Detaşarea implicată (iată termenul potrivit) a lui Ion Paranici în cele două etape, ca nişte capsule temporale, a fost un model de înţelepciune. „Sunt trist, îmi scria el într-o scrisoare din 20 mai, 2020, că tot mai mulţi dintre cei care scriu neagă, ponegresc sau laudă excesiv ceea ce nu cunosc”.

Am încercat amândoi să fim generoşi cu tinerii talentaţi şi răzbătători, iar el a reuşit întotdeauna. Am avut şi angoase şi nelinişti comune: am simţit deşertăciunea întinzându-se ca o iederă nebună, ne-am îndoit adesea dacă suntem de partea adevărului, ne-am temut de unii oameni şi temeritatea ne-a părăsit uneori.

Da, cu jurnalistul, cu scriitorul şi cu lucidul judecător al vieţilor şi neputinţelor noastre, Ion Paranici, am trecut mai ales cu demnitate prin timpul dăruit nouă!

Am păşit la braţ într-un secol nou, într-un mileniu nou. Nu e puţin. Viaţa noastră a fost lungă.

În gând, i-am cerut îngăduinţa de a mă mai aştepta. Dacă va fi aşa, voi mai arde multă ceară galbenă pentru el.

II

Victor Rusu a fost ca o lumânare scurtă şi densă, de tămâie. A ars potolit la început, „ca o flacără lirică”, aşa cum am scris cândva despre el.

Victor Rusu s-a purtat destul de aspru cu poetul din el, o lungă vreme, dar poetul nu s-a înfricoşat, a spart coaja oului său şi a învins. A început să scrie De dragoste. Ani în şir mi-a citit tot ce scria, dar atât de puţin, faţă de puterile sale! Avea o neîmpăcare cu lumea, pe care n-o arăta oricui, avea premoniţii pe care şi le strunea de unul singur. Destinul şi nenorocul au suflat adesea în pânzele lui, ţinându-l la ţărm. S-a refugiat în jurnalistică, temător că ar putea arde în poezie, dar Victor Rusu a rămas poet. El este şi manuscrisele lui trebuie să învie de pe unde sunt.

Am lucrat ani buni împreună cu bucurie şi cu credinţă, am bătut Bucovina la pas. De neuitat toamnele cu el la Suceviţa, la Putna şi la Dumbrava Minunată. Îi plăceau crapii mari şi-l tulbura ideea timpului pierdut în somn. Multe l-au tulburat pe acest poet, până când l-a ajuns acasă, în casa lui, în rama unei privelişti mirifice, de unde l-a răpit Urmăritorul cel Rău. N-a mai scăpat. Era singur!

Când am plecat din Suceava, în 1996, l-am chemat să vină cu mine la Cluj. A tăcut, apoi mi-a dat un răspuns memorabil: „N-aş da fericirea din mână pe cea de pe gard!” În decembrie 1989 am scos împreună o Foaie, prima tipăritură a Revoluţiei, apărută la Suceava. Acolo are Victor Rusu o poezie. Câteva sute de exemplare le-am împărţit oamenilor. Cât e de mult de atunci şi prin câte încercări ne-am strecurat cu toţii!

„Ce ziceţi, călărim Timpul sau el ne călăreşte pe noi?” m-a întrebat într-o scrisoare-felicitare din 2000.

Nu ştiu încă, dragul meu camarad de echitaţie! Ca într-o efigie mi-i aduc aminte pe Victor Rusu, pe Dan Bodnar şi pe Roman Istrate, de pe când erau elevi ai Liceului „Ştefan cel Mare”. Poeziile lor ar încăpea într-o singură carte. Nu-mi vine să cred că, dacă m-aş afla acum la Suceava, pe cei trei i-aş căuta în zadar.

Dar ştiu că i-aş căuta până i-aş găsi!

MARCEL MUREŞEANU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: