Anul 2020 a trecut cu două alegeri. Cu greu, dar s-a constituit un nou guvern. Toată suflarea României a aşteptat cu speranţa că, după 31 de ani de la Revoluţie, este timpul pentru normalitate, pentru respectul faţă de cetăţean, o justiţie dreaptă şi aplicarea corectă a legilor.
Oare vom avea parte de aceste mult dorite cerinţe care, într-o ţară normală, sunt respectate cu sfinţenie? Oare vom scăpa de „ca la noi, la nimeni!”? Cu ani în urmă, la învestirea lui Barack Obama, eram în Germania, urmărind cu mare interes la televizor evenimentul. Îl comentam cu „neamţul” (născut în România, la Pojorâta), în limba română – un om de 94 de ani, atotştiutor, lucid, care îţi răspundea la orice întrebare din toate domeniile. Acum, fiind singură, am urmărit ceremonia de instalare a noului preşedinte al Americii şi vreau „să comentez cu cititorii ziarului la care trimit câteva păreri”.
Cultul unui nou început nu este, încă, un impuls, o stare de fapt, o căsuţă emoţională în care să ne ascundem atunci când trăim spaima de eşec sau chiar eşecul însuşi. Ne sperie începutul, pentru că el presupune mai întâi un sfârşit. Când se încheie o relaţie de iubire sau una de prietenie, o relaţie de afaceri sau una politică, se poate să ni se pară că pământul se scufundă şi noi vom ajunge în fundul iadului.
Suferinţa sfârşitului nu i-a permis domnului Donald Trump (cel mai puternic şi bogat om) să vadă la finalul mandatului prezidenţial că poate să se bucure de începutul unei noi epoci plăcute a vieţii sale. Ca niciun preşedinte al Statelor Unite, el s-a opus, a strigat, s-a emoţionat negativ, a avut tentative de răzbunare, a încercat să oprească schimbarea. Oare să nu fi văzut în schimbare şi ceea ce îl poate duce în sus, spre experimentarea unor forme de a trăi altfel…?
Poate că în ascunsul aproape necunoscut al fiinţei noastre visăm liniştea, armonia, vindecarea unor neajunsuri emoţionale, dar nu ştim foarte bine că avem aceste dorinţe, că le-am chemat şi le-am căutat… Pentru că nu ne recunoaştem în schimbările obişnuite ale vieţii noastre, ne opunem lor şi perpetuăm prin opoziţie lucrul căruia ne opunem. Rezistenţa emoţională naşte rezistenţă. Când te opui „unui rău”, răul ţi se opune la rândul său. Când te opui unui efect, efectul ţi se opune. Sau, cum zice proverbul: „De ce ţi-e frică, nu scapi”.
A fi perseverent şi a învăţa că viaţa este un fel de a o lua mereu de la capăt este unul dintre marile secrete ale succesului. Să nu te apleci în faţa niciunui eşec, să nu-i dai bice de aur depresiei, să nu asculţi la urechea cea surdă a disperării şi să ştii mereu că orice schimbare a vieţii începe cu un sfârşit. Am asistat şi la „circul” de la noi, provocat de unii politicieni care au pierdut alegerile! Au bârfit, au adus „dovezi” pentru „fraude în alegeri”, au denigrat pe noii câştigători, uitând că dacă nu reuşeşti azi, perseverezi cu inima şi cu mintea pentru a reuşi mâine! Ieşi din sistemele de referinţă ale trecutului, pliază-te, respiră, învaţă să te unduieşti în ritmul noilor întâmplări.
Altfel, din cauza obsesiei, începi să te înfricoşezi, să clachezi, să îngheţi noxele emoţionale care te sperie şi te duc spre perpetuarea eşecului.
Şi, pentru că toate trec, avem motive serioase să găsim în noi puterea de a o lua mereu şi mereu de la capăt, suportând durerea sfârşitului. Căci, pare că nu poate începe ceva fără a se sfârşi altceva.
ARTEMIZIA GHEORGHI,
Brodina
Comentarii