Un mic eseu in memoriam prof. Clement Antonovici şi prof. Corneliu Duceag

Poezie. Într-o recentă (şi rece) dimineaţă de toamnă târzie, cotrobăind – ca de obicei când îmi spune că a mai primit „noi cărţi vechi” – prin cutiile Tincuţei cu cărţi oferite, spre vânzare. Ea, Tincuţa, e vânzătoarea de presă de la taraba din coasta Alimentarei din Areni pe care mereu o compătimesc (că-i expusă şi la ploaie, şi la frig, şi la zăpadă) pentru jobul ei, prost plătit. Chiar aş propune Primăriei Suceava să aprobe, acolo, administratorului firmei, amplasarea unui chioşc de presă. Pentru că mulţi pensionari – oameni de bună calitate – vin zilnic acolo, la Tinca, după ziarul preferat… Care Tincuţă creşte acolo, pe taraba sa, o „pisică aristocrată” pe care o iubeşte şi o alintă mai dihai ca pe un copil… Revin: am găsit acolo, în cutiile cu „vechituri” ale Tincăi, volumaşul de poezii al prof. Clement Antonovici de la Liceul Economic. Scos discret, cu tiraj confidenţial, prin 1997. Eu l-am cunoscut personal. Ca şi pe alt „economic”, mă refer la regretatul prof. Duceac Corneliu. Care mă (cam) amuza, de fapt, în ultimii săi ani de viaţă, la o bere, cu isprăvile lui pescăreşti, evident exagerate, dar delicioase. Simpaticul Corneliu… Ei – şi nu doar ei – au fost doi oameni care au fost trup şi suflet actualului Colegiu Economic. Îmi amintesc că ambii remarcabili profesori, ca şi Liceul Economic (dacă greşesc, iertare!), şi-au început cariera de profesori de liceu aici, în Gostat Iţcani, în clădirea fostei „Case germane”. Iar mama mea, profesoara Aurora Straton, le-a fost celor doi tineri debutanţi visători… ca o mamă! Revin, însă, la versurile lui C. Antonovici, recuperate din cutiile Tincăi. E evident că poezia – versificaţia, de fapt – nu e una de forţă. (În acest sens, respect prezentarea semnată de reputatul critic Mircea A. Diaconu, care s-a eschivat elegant, cu stilul lui seniorial şi corect, în prefaţa sa la această broşurică poetică, de la a lăuda gratuit, exagerat, tentaţie căreia, din păcate, mulţi pre/postfaţatori nu-i prea rezistă). Totuşi – şi luaţi-o, vă rog, ca un omagiu postum adus de mine dlor Duceag şi Antonovici – mi-a plăcut (între altele) poezia despre inutilitatea (cvasi-sinucigaşă) pe care o trăieşte, brusc, un om ieşit la pensie. Cel care-şi simte – şi nu poate accepta, că-i greu de acceptat! – brusca „ejectare” de către cei care – până ieri – fiind interesaţi, „îi cântau în strună”. Se cheamă „Vârsta a treia”… Nu cred că ar trebui să urmăm, să ne lăsăm pradă tristeţei celui devenit inutil după ieşirea la pensie (deşi această „uitare” bruscă mi-a fost semnalată de mulţi alţi colegi, prieteni „seniori”. Uitaţi de cei pe care i-au crescut, format, ajutat etc…). Ar trebui – mai ales cei care ne apropiem de acest important „prag” al vieţii – să evităm această „capcană” a indiferenţei celor din jur, după ce noi nu le vom mai fi necesari. Să căutăm căi, soluţii, de a nu suferi de ingratitudinea uitării. Clement Antonovici descrie frumos, realist şi trist această stare: „După ce ai trudit ca un rob, zeci de ani/ Într-o ţară ajunsă celebră-n Balcani/ După ce te-au furat fel de fel de tâlhari…/ Ai ajuns să înduri anii cei mai amari// Nu mai ai cui o vorbă din suflet să-i spui/ De folos, tu de mult nu mai eşti nimănui/ Părăsit de puteri, ai ajuns cel mai jos/ Eşti de mulţi prigonit… eşti de fapt… de prisos!// (…) Când le-ai dat pân şi bani de-ncălţări şi zăbun/ Totdeauna, atunci, pentru toţi, ai fost bun./ Dar acum, când bătrân, să câştigi nu mai poţi/ Nu ai loc… şi de tine se-mpiedică toţi!// Râd de tine şi-ţi spun c-ai rămas vicios/ Că în lumea lor nu le-aduci vreun folos/ Că – bătrân şi sărac – nu mai eşti azi util/ Că mai bine ar fi… să te duci la azil…// Pentru toţi eşti acum nedorit, nechemat/ Oare asta ţi-e soarta la care-ai visat?/ Fruntea grea şi înaltă în palme ţi-o strângi/ Retrăieşti tot ce-ai fost…şi începi iar să plângi.// Să-i urăşti? Ştii prea bine, nu poţi… tu nu poţi/ Te cuprinde o milă de toate… de toţi./ Anii tăi ţi se par fără sens… şi deşerţi/ Pe acei ce-ţi greşesc i-nţelegi… şi îi ierţi…// Este greu să trăieşti, dar mai greu e să mori/ Când nu-s bani de comând, de pomeni sau de flori/ Este grea coborârea în recele lut…/ Pentru ce ai trăit? Pentru ce te-ai născut!?” (Clement Antonovici, „Poeme”, 1997).

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: