Mereu, în copilărie, eram fermecată de refrenele atât de frumoase pe care le întâlneam în colindele auzite la alţii sau cântate chiar de mine. Nu îmi explicam de ce era omniprezent refrenul „Florile dalbe”, doar iarna nu sunt flori. Mai târziu m-am gândit că poate refrenul este o metaforă, zăpada albă strălucind asemenea petalelor de flori sub roua dimineţii. Peste ani, cercetând, am revenit asupra acestor întrebări şi am aflat că Anul Nou, de fapt, începea primăvara, la 1 martie, pe vremea romanilor. Asta da, explica multe şi-mi oferea răspunsuri. Primăvara înfloresc „Florile dalbe, Florile, florile dalbe, Florile dalbe de măr, Dalbe flori de măr: Asta-i casa luminoasă,/ Florile dalbe/Cu muşcate la fereastră,/Florile dalbe”. Aşa mi-am explicat şi obiceiul mersului cu Pluguşorul, cu Sorcova, care zice „Să trăiţi,/Să înfloriţi/ Ca un măr,/Ca un păr…”, or înverzirea şi înflorirea doar primăvara sunt posibile. Să nu uităm de obiceiul Semănatului, când scoatem din trăistuţă boabele de grâu, orz, ovăz, secară, urând gazdei belşug şi prosperitate. Ţăranii în trecut îşi petreceau traista mare cât o tăfâlcă peste trup şi semănau ogoarele aruncând seminţele în braţele ogoarelor flămânde. Un alt colind spune „Mă dusei într-o grădină,/Mă-ntâlnii cu o albină,/Albina culegea din flori/ Miere pentru sărbători”, deci… primăvara. Primăvara insectele zumzăie fericite şi primăvara ne bucurăm mai acut de prospeţimea florilor („Nouraş cu flori”). Tot acum, Soarele biruie frigul şi întunericul: „De pe vale-n ceea vale/Frumos Soare mai răsare”.
Legenda populară spune că Soarele şi Luna s-au îndrăgostit unul de celălalt, dar nu se puteau căsători, căci erau fraţi şi ar fi săvârşit un incest prin cununia lor. Soarele este simbolul aurului, iar Luna este simbolul argintului. Şi Soarele, şi Luna sunt în centrul atenţiei creatorului anonim de colinde. Soarele este deci galben, iar Luna este albă ca argintul. Deci ea mai este numită în popor „Alba”. Mireasa poartă voal alb şi buchet de flori albe în mână. Dar nunta cosmică nu poate avea loc. De aici moştenim miraculosul refren „florile dalbe”, care în mod normal ar trebui să fie „florile d-Albei”, adică florile ţinute în mână de Lună. „Florile dalbe” este un epitet absolut, numit de folclorişti epitet encomiastic. Alt epitet absolut este „Preacurata”, atribuit Născătoarei de Dumnezeu, Fecioara Maria.
Alte refrene, la fel de muzicale, sunt atribuite mărului, fruct rotund, deci fruct solar: „Florile de măr, Florile mărului, Florile dalbe de măru, Florileţ dalbe de măr, Dalbe flori de măr, mărului, Mărului, măr, Măruţ mărgăritar”. Un colind din Vadu Moldovei începe aşa: „La tulpina mărului,/Florile dalbe,/Şăde Maica Domnului,/Florile dalbe…”. Exemplele sunt multe, datorită faptului că merii înfloresc primăvara şi toate sunt la fel de minunate: „Măru rămuratu/De mere-ncărcatu./Noi le-am căpătatu/De la Sfântu Soare/ Cu mare rugare”. Colindele sunt alegorii, ele trebuie descifrate. Cam aşa se „traduce” colindul citat mai sus: Soarele a copt merele, le-a dat căldură şi lumină, dar nu ni le-a oferit pur şi simplu, ci am trudit pentru ele (cu mare rugare). Sau: „Pomuţ rămuratu/ De mere-ncărcatu./Soarele luce,/Merele-şi coce./ Vântu’ le sufla,/ Merele-şi pica,/Boieri culegea”. Urarea spune: „Şi ca merii să-nfloriţi,/ Şi ca ei să-mbătrâniţi!”. De ce merele? De ce nu cireşele, prunele? Pentru că mărul este solar, iar colindele erau imnuri închinate Soarelui-Zeu, până ce astrul zilei a fost înlocuit de biserica din Ardeal cu Iisus Hristos, iar colindele din veac au fost înlocuite cu cele închinate Naşterii Mântuitorului, prin „asimilarea Datinii primordiale de către Datina creştină”, după cum spune Ion Drăguşanul: în „Bucovina, în mărturii necunoscute” (ex: refrenul „Domnului, Domn; Domnuleţ şi Domn din cer”).
Poposim acum asupra refrenului atât de enigmatic „ler, leru”. Cuvântul „ler” este o interjecţie care provine din limba greacă: „leros”. Refrenul „ler” este întâlnit în mai multe variante de refren de colind şi a fost de-a lungul anilor subiectul de studiu al folcloriştilor. Iată câteva exemple: „Oi, Ler, Oi, Ler” (Legea e lege, Doamne); „Ler, Oi, Ler” (formulă sacramentală – Legea, Doamne, e lege); „Lerui, Ler; Leroi, Doamne; Oi, Lerui; Ler, Doamne, Ler; Lerului, Domnului; Lerului, Lerului” etc.
Multe nu le cunoaştem şi multe mai sunt de aflat. Chiar de nu le ştim toate, să ne bucurăm de colinde, puri şi adevăraţi.
LENUŢA RUSU,
Fălticeni
Comentarii