Cărţile lui Constantin Târziu sunt scrise sub semnul adevărului. După citirea atentă a scrierilor sale mi-au venit în minte ideile dintr-un manuscris al poetului Mihai Eminescu: ,,În sfârşit adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânul adevărului”. Dacă adevărul este stăpânul nostru, atunci noi suntem obligaţi să-l slujim, să-l cântăm şi să-l respectăm. Aceasta face profesorul Constantin Târziu cercetând documente, ascultând oameni, descoperind locuri noi sau ceva nou despre locuri cunoscute.
Informaţiile transmise nouă sunt bogate şi diverse, Constantin Târziu scrie despre monumente (biserici vechi sau mai noi), realizează portrete ale unor personalităţi (oameni de cultură, profesori, scriitori, pictori, teologi, militari, academicieni, femei celebre ş.a.), descrie locuri; toate le face cu talent, impunând spuselor caracterul de autenticitate şi adevăr.
Sub semnul adevărului a stat şi activitatea sa la catedră, el dovedindu-se un intelectual de viţă veche şi sănătoasă, cum au fost marii noştri profesori de odinioară. Constantin Târziu a fost şi primar în Horodniceni; oricât de puţin ar sta un primar în funcţie, dacă este un om pentru oameni tot rămâne ceva de pe urma lui, iar Constantin Târziu a lăsat ca primar o urmă vizibilă – demnitatea, de care avem nevoie toţi, în orice timp şi cu atât mai mult azi. Demn de semnalat este faptul că la Rotopăneşti a pus bazele unei galerii a oamenilor de seamă din Horodnicenii Sucevei. Locul principal i-a fost dedicat scriitorului şi omului politic Nicolae Istrati, care deţine întâietatea în literatură cu piese de inspiraţie istorică, şi prinţesei Maria Cantacuzino, reprezentată în chipul ,,Sfintei Genoveva” din Panteonul Franţei şi în chipul ,,Almei Mater” din marele amfiteatru al Sorbonei.
Dar să ne întoarcem la cărţile sale pe care le enumerăm: „Oameni de seamă din Horodnicenii Sucevei” (2011); „Convieţuiri în Horodnicenii Sucevei” (2012); „Aşezăminte religioase din Horodnicenii Sucevei” (2013); „Prinţesa Maria Cantacuzino din Horodnicenii Sucevei” (2014); „Amintiri, meditaţii, atitudini” (2015); „Oameni, locuri, fapte şi întâmplări” (2015); „Horodniceni – Mic îndreptar turistic” (2016); „Viaţa între falii” (2016); „Tradiţii ostăşeşti din Horodnicenii Sucevei” (2017); „Destine” (2018); „Răzleţe” (2019); „Adunate într-o carte” (2019); „Aduceri aminte” (2020) şi în pregătire „Trei femei”.
Toate aceste cărţi, prin relatarea sinceră, curată (în sens de „autentică”) a evenimentelor dau viaţă unor locuri şi fapte, te poartă prin istorie, fac din Horodnicenii Sucevei un spaţiu al istoriei poporului român, popor demn, care există de mii de ani şi va continua să existe prin faptele şi inteligenţa oamenilor.
O relatare a trăirilor sau o amintire a unor oameni ai locului despre ceva sau despre cineva nu mai este doar o povestire sau o poveste auzită sau o faptă petrecută. Trecute prin mintea profesorului de istorie Constantin Târziu devin document – aceasta, cred eu, este marca din cărţile scrise într-o formă simplă şi admirabilă de profesorul şi istoricul Constantin Târziu, care are însuşiri reale de scriitor. Însuşirile scriitorului se simt şi în relatările, uneori acide, la adresa unor oameni politici sau în descrierea unor evenimente; vezi, paginile despre colectivizarea satelor sau ,,povestea” activistului cu ţăranul şi sacul de ştiuleţi…
Talentul scriitorului se evidenţiază şi în descrierea locurilor sau surprinderea atmosferei. Iată un exemplu:
,,Prin anii 1970 strada Oborului se termina cu un mare teren viran, mărginit de numeroase case, nu mari, dar foarte bine compartimentate […]. Acest teren viran era numit când imaş, când imăşel, când prund. Era în permanenţă plin de viaţă. Ziua era împânzit de zeci şi zeci de gâşte, găini şi doi cai costelivi ce au fost părăsiţi de un geambaş ţigan, care nu-i putuse vinde. Seara, după retragerea gâştelor şi găinilor spre coteţele lor, iar a cailor sub un imens stejar, imaşul era ocupat de o mulţime de copii, fete şi băieţi.
Hărmalaia pe care o făceau în timpul desfăşurării jocurilor penetra un spaţiu destul de mare, fiind auzită chiar din piaţa agroalimentară a oraşului.
În serile de iunie-iulie, mulţimea de copii adăsta pe imensul imaş până în jurul orei 23. Atunci se auzeau strigătele disperate ale mamelor care-şi chemau copiii la culcuşuri:
– Viorică, Traiane, Adela… haideţi la mama! Gata cu joaca! Şi mâine o să vă întâlniţi!
– Venim, mamaie!
Şi ceata copiilor se împrăştia în ceaţa ce punea stăpânire pe apa Hu-morului şi a imensului imaş.” ( „Răzleţe”, pag. 11). Aş putea reproduce şi alte exemple.
Un comentariu special merită povestirea „De la Viena la Arbon” unde cunoştinţele de literatură universală şi filosofie sunt firesc asociate (fără să deranjeze) cu stări naive de sentiment (de dragoste), dar le las pe seama cititorului pe care îl îndemn să citească cărţile lui Constantin Târziu pentru învăţătură şi desfătare intelectuală.
Prof. univ. dr. PAVEL FLOREA,
istoric literar
Comentarii