Despre caracterul solar al colindelor au vorbit în lucrările lor mulţi cărturari. Nume cu greutate în cultura românească, precum Rebreanu, Blaga ori Coşbuc, semnează cercetări care au scos la iveală aspecte foarte interesante despre caracterul solar al colindelor de Crăciun. De curând, descoperim aceeaşi teorie şi în scrierile lui Ion Drăguşanul, neobosit scormonitor prin vechile şi preţioasele documente. În accepţiunea sa, colindele sunt ,,calendare zodiacale”, ele descriind alegoric traiectoria de roată a Soarelui şi a surorii sale Luna prin zodiac; colindele sunt ,,cântări şi hore echinocţiale de primăvară, închinate Soarelui, Lunii şi Mamei Terra, adică Naturii”. Acelaşi lucru îl întâlnim şi la Mangiuca Simeon, care aminteşte în studiile sale de ,,curgerea soarelui şi a lunii jur-împrejur prin zodiac” – „Soarele o răsărit,/Florile s-or primenit./ Soarele de-o asfinţât,/Tăte florile-or murit”. Însuşi grecescul cylindea (colinda), în traducere liberă, înseamnă rotire, învârtire.
În credinţa populară, Soarele era considerat a fi ochiul cerului, de aceea nu este de mirare că i s-au închinat imnuri care se colindau pe la fereştile gospodarilor. Oamenii simpli de la ţară, fără ştiinţă de carte – de cunoştinţe ştiinţifice nici pomeneală –, erau fermecaţi de puterea strălucitoare a aştrilor zilei şi nopţii. De aceea şi-au imaginat fel şi fel de legende, superstiţii dedicate lor, deci şi colindele le cântau pentru Soare şi Lună, prealăudându-i. Miturile Soarelui şi ale Lunii se împleteau în credinţele populare şi practicile de la sate, ideea principală fiind aceea că nu este posibilă nunta perfectă, nunta cosmică, deoarece aştrii sunt fraţi, iar incestul este un păcat greu: „Colo-n josu, mai din jos/Colo-n râtu cel frumos/Paşte-o turmă de oi dalbe,/ Da’ la stână cine şade?/Şade, şade Sfântu’ Soare/ Cu sorî-sa cea mai mare; Părinte, nu fă păcate/Să cununi soră cu frate!”. Poate nu multă lume cunoaşte că şi oraţiile de nuntă, de fapt, sunt vechi colinde. Soarele simbolizează aurul, iar sora sa, Luna, fiind de argint, adică Alba, explică prezenţa în colindele româneşti a refrenului ,,Florile dalbe”, corect fiind de fapt, ,,Florile d-Albei”, după cum găsim la Ion Drăguşanul.
,,Colindele în fond sunt imnuri religioase din epoca păgână, adresate Soarelui ca Zeu, cântând bunătăţile lui şi lăudându-i faptele ca erou” – cităm din Aron Densuşianu („Colo sus şi mai în sus,/În grădina Soarelui/ Creşte floarea Raiului”). După anul 1500, preoţii din Ardeal au început să respingă cu hotărâre colindele, însă ştergerea lor completă din conştiinţa maselor săteşti fiind imposibilă, treptat le-au transformat în colinde cu caracter religios, unele cu text de prost gust, după instruirea sau inteligenţa autorului ce purta sutană. Mai târziu, când colindatul s-a mutat din primăvară în toiul iernii, Soarele din colinde a fost înlocuit cu Iisus Hristos, ,,Soarele Dreptăţii”, după cum îl numeşte Sf. Augustin: „Nouă azi ne-a răsărit/ Mesia cel mult dorit”.
La finalul acestor rânduri dorim să „Colindăm la casă mare/Cu ferestrele în soare./Că pe masă-i viţă-aleasă/Şi-n toarta paharului/ Scrisă-i raza soarelui”.
Crăciun frumos, cu pace, sănătate şi bucurie!
LENUŢA RUSU,
Fălticeni
Comentarii