30 noiembrie  – Ziua Rromilor Ursari

30 noiembrie 1940 – ziua ce marchează dispariţia ursăritului. Printr-o serie de reglementări succesive, ursăritul avea să dispară treptat. Astfel, prin Ordinul nr. 24.643/1908 al Ministerului de Interne, se interziceau creşterea şi purtatul urşilor de către rromii ursari, deoarece „purtarea de către ţigani a urşilor prin oraşe oferă trecătorilor, sub speranţa distracţiei, unul dintre cele mai sălbatice spectacole”.

Cea mai reprezentativă comunitate de rromi ursari din judeţul Suceava o constituie cea din satul Gulia-Dolhasca.

Ursarii (cu sensul de „dresori de urşi” este un  termen originar din românescul urs. Richinara constituie o ramură tradiţională a romilor nomazi care s-a ocupat o lungă perioadă cu dresarea animalelor.  Categorie endogamă care-şi obţinea cea mai mare parte a veniturilor din spectacole de bâlci în care erau folosiţi urşi, de obicei urşii bruni, şi în câteva cazuri maimuţe cercopitecide, ei s-au sedentarizat în mare parte după anii 1850. Ursarii formează o parte importantă a comunităţii rrome din România, unde sunt unul dintre cele 40 de grupuri tribale, reprezentând şi segmente importante ale populaţiei de etnie rromă din Bulgaria şi din Republica Moldova. Cuvântul „ursari” se poate referi, de asemenea, la un dialect al limbii romani balcanice, vorbit în România şi în Republica Moldova, deşi se estimează că cei mai mulţi ursari, la fel ca şi băieşii, vorbesc limba română ca limbă maternă.

Migraţiile timpurii şi robia

Grupuri de dresori nomazi de urşi sunt cunoscute în perioada migraţiei popoarelor prin Imperiul Bizantin, încă din secolul al XII-lea, fiind menţionate în legătură cu „Athinganoi” (rromi) de către Teodor Balsamon. În următoarele decenii, ei s-au aflat, probabil, printre oamenii denumiţi în mod colectiv „egipteni”.  Ursarii făceau parte din populaţia sclavă din Principatele Dunărene (Moldova şi Valahia), înainte de abolirea robiei în anii 1840 şi 1850. Savantul francez  Thouvenel a descris „starea mizerabilă” a grupului şi, cu referire la tratarea urşilor bruni, a scris: „[…] ei se adună pentru a-i urmări (pe urşi), pe care îi domesticesc după ce-i capturează ca pui sau pe care îi fac să fie incapabili să devină răi”. De asemenea, potrivit lui Thouvenel, ursarii erau cunoscuţi pentru „competenţele de veterinari”  pe care, a argumentat el, „superstiţia populaţiei din mediul rural le atribuie stăpânirii artei magice”. În afară de călătoria cu urşii, comunitatea se ocupa ocazional de comerţul cu animale sălbatice (în special pui de urs)  şi era cunoscută pentru faptul ca deţinea şi dresa maimuţe. Femeile comunităţii erau cunoscute pentru practica ghicirii viitorului.

Emanciparea ursarilor

După unirea Principatelor Române, ursarii au continuat să fie văzuţi în spectacole de stradă şi în târguri, organizate în special la Bucureşti şi în oraşele mai mari de provincie precum Bacău Cernauţi, Suceava. Încă de la începutul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, participau periodic la spectacole organizate în bâlciuri, unde cântau lăutari, dansau căluşari şi erau arătate tot felul de ciudăţenii.

Înainte şi după Porajmos

În timp, un număr semnificativ de ursari s-a alăturat circurilor, iar  mulţi alţii au început să producă şi să comercializeze obiecte din os şi din piele (aşa cum au făcut pieptănarii şi ciurarii) sau au colaborat cu lăutarii. Urşii au fost învăţaţi să execute mişcări de dans pe  ritmul tamburinei sau au fost dresaţi să meargă în poziţie verticală şi să realizeze diferite scamatorii, cum ar fi rezemarea în bastoane şi efectuarea de tumbe. Utilizarea vergilor metalice şi a belciugelor în nas în procesul de îmblânzire, precum şi alte asemenea practici au atras atenţia avocaţilor pentru apărarea drepturilor animalelor şi au fost puternic criticate încă de la începutul anilor 1920, când Germania a interzis practicarea îndeletnicirii de ursar.  În faza iniţială a celui de-al Doilea Război Mondial, ca parte a măsurilor represive dispuse de Garda de Fier, aceasta a emis un ordin prin care interzicea ursarilor să umble cu urşii prin oraşe sau sate şi să dea spectacole cu ei. Explicaţia oficială a fost că mişcările populaţiei rrome contribuiau la răspândirea tifosului. În următorii ani, sub regimul lui Ion Antonescu, membrii comunităţii ursarilor s-au aflat printre rromii deportaţi în Transnistria, ca urmare a politicii rasiste practicate în România.  În România comunistă, numeroasele grupuri de artişti ursari au fost împiedicate să intre în oraşe, iar în timpul regimurilor conduse de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu rromii nomazi au fost supuşi politicilor de sedentarizare (mulţi dintre ei au fost sedentarizaţi încă de la întoarcerea din Transnistria).

Postcomunism

În ciuda măsurilor luate împotriva dresării urşilor, aceştia au rămas populari în ţările din fostul bloc comunist, iar ursarii au constituit o prezenţă sezonieră pe coasta Mării Negre în timpul regimului comunist din Bulgaria.

Deşi mult mai rar, jocurile urşilor sunt încă practicate de grupurile nomade de ursari în diverse zone din Europa de Est.

Cultură şi identitate

Regulile respectate în cadrul comunităţii de ursari interzic relaţiile sexuale cu persoane „gadjo” şi favorizează căsătoriile aranjate cu persoane din acelaşi neam, dar par să permită căsătoriile mixte cu persoane din neamul mai larg al rromilor. Credincioşi ortodocşi de tradiţie (aparţinând după caz Bisericii Ortodoxe Române sau Bisericii Ortodoxe Bulgare), mulţi ursari au început să adere la mişcările religioase protestante, printre care penticostalismul.  Zilele din calendar considerate în mod tradiţional ca sărbători de către ursari sunt 1 februarie, prima zi a sezonului de târguri, şi 30 noiembrie, sărbătoarea Sfântului Andrei (pe care ursarii îl consideră patron al comunităţii lor). La începutul primului deceniu al secolului al XXI-lea, Noul Testament a fost tradus în dialectul ursăresc al limbii romani balcanice.

Ursari şi urşi

Ca aspect comercial al activităţii lor, ursarii au stabilit şi încurajat diverse obiceiuri şi credinţe populare cu privire la urşi. Acestea includ intrarea urşilor în curţile caselor de la ţară ca un mijloc de a proteja animalele domestice de atacul animalelor sălbatice mai mici şi „călcătura ursului” sau „călcătura lui Moş Martin” (inspirat de porecla comună a acestui animal), ce implică călcarea de către urs a spatelui unei persoane (cu credinţa că poate asigura fertilitatea tinerilor sau poate alunga spiritele rele). Acest ultim obicei a fost foarte popular printre români, care l-au considerat ca un remediu popular pentru tratarea durerilor de spate. Primirea ursarilor în gospodărie pentru a efectua această activitate făcea parte dintr-un şir de evenimente care precedau sărbătoarea Paştilor sau inaugurau sărbătorirea Crăciunului şi a ajunului Anului Nou. În rândul membrilor comunităţii de ursari care fabricau obiecte de os a devenit răspândit obiceiul tratării materialelor de artizanat cu grăsime de urs, un produs de lux care, credeau ei, contribuia la creşterea durabilităţii produselor în cauză. Grăsimea era, de asemenea, vândută românilor ca medicament pentru combaterea reumatismului şi bolilor osoase, împreună cu firele de păr de urs, care erau o amuletă populară. Practicile asociate cu dresarea urşilor au devenit ţinta grupurilor ce militează pentru bunăstarea animalelor încă din anii 1990 şi au făcut subiectul unei campanii ostile în „International Herald Tribune”, în timp ce ziarul evidenţia utilizarea unor metode brutale de dresaj.

Mai mulţi artişti i-au reprezentat în creaţiile proprii pe dresorii rromi şi pe urşii lor. Printre ei sunt pictorul şi graficianul român Theodor Aman şi sculptorul american Paul Wayland Bartlett (a cărui sculptură de bronz „Îmblânzitorul de urşi”, din 1888, este expusă la Muzeul Metropolitan de Artă din New York).

Muzică 

Deşi, încă de prin anii 1850, mulţi muzicieni ursari au contribuit la cultura lăutărească până la punctul în care s-au separat de mediul lor original, muzica tradiţională a ursarilor a supravieţuit ca gen separat. Fuzionând cu muzica electronică, ea a fost popularizată în România la începutul secolului al XXI-lea de formaţia Shukar Collective.

       LUCIAN DIMITRIU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: