Dacă pui mâna pe o carte de proză de-a lui Tucu Moroşanu, n-o mai laşi din mână. Aşa mi s-a întâmplat zilele acestea cu volumul de povestiri intitulat „Sub soarele blajin din Capu Satului”, apărut la Editura Junimea din Iaşi, în 2020. Ziceam nu demult că dumnealui s-a sihăstrit pe malul Moldovei, într-un peisaj care îţi înfloreşte sufletul indiferent de anotimp şi te predispune la visare. Cine îl cunoaşte ar putea să adeverească faptul că însuşi autorul e un om din cale-afară de blajin, „frate” cu soarele ce mângâie priveliştea de basm din ţinutul Câmpulungului Bucovinei. Cu harul său de povestaş, T. Moroşanu, scăpând de nişte procleţi de… guzgani, ne cheamă în lumea poveştilor. Acolo, în mirifica lui sihăstrie, ai impresia că timpul e oprit şi că autorul e un alt Adam care evadează periodic în lumea din afară, de unde se întoarce îmbogăţit cu impresionante întâmplări. Ochiul său pătrunde în adâncul firii oamenilor, în vreme ce urechea stă trează, fiindcă s-a obişnuit să prindă, întru desfătare, şopoteala misterioaselor petreceri.
Personaje… sub soarele blajin din Capu Satului
T. Moroşanu aduce în cartea sa personaje care se mişcă pe pământ după crugul stelelor (suntem într-un topos cu miresme mioritice), de unde a fost eliminată orice spaimă, mai ales faţă de cea provocată de coasa imparţială. Câtă împăcare optimistă răsună din spusa unui bătrân, făcând casă bună cu înţelepciunea: „Da de-amu pentru mine tot una-i dacă oi muri peste o lună ori peste un an. Cum mi-a fi scris”. Cuvântul de ordine în această lume e rânduiala. Orice abatere, provocată, bineînţeles, din exterior, produce suferinţă, dezechilibrele fiind greu de suportat: „Măi ficiori, eu am avut o viaţă lungă ş-am cunoscut multe nacazuri: două războaie, boli, foamete, puhoaie şi cutremure de pământ. Mi-au luat şi pădurea de la strămoşi, când s-o schimbat regimul, da-n ruptul capului nu m-am gândit vreodată că aiştia or schimba şi miezu nopţii…, tu-le naşterea mamei lor de bracuri!”.
Asupra acestor oameni blajini, trăind după străvechi cutume, după cum reiese şi din citatul de mai sus, năvăleşte tăvălugul unor realităţi de o neaşteptată cruzime, care încearcă să-i transforme în simple marionete ale istoriei necruţătoare. Unui gospodar i se fură de pe ogor, la vremea crizei de alimente, toată cantitatea de cartofi şi văzând că promisiunea vecinului galonat de a rezolva cazul trenează, crede că mai degrabă ar plăti, după obicei, nişte slujbe. Situaţia generează din partea ofiţerului-miliţian un răspuns antologic: „Ce prostii vorbeşti, tovarăşe? Te văd om cu scaun la cap. De unde ai mai scos-o şi pe asta? De când au ajuns sfinţii mai competenţi ca miliţienii în asemenea chestii?”. T. Moroşanu, aflat în spatele textului, se amuză copios în vreme ce-şi poartă eroii, cu inteligenţă, în astfel de situaţii. El îşi ia cititorul de mână şi, grijuliu, având ştiinţa povestirii, îl poartă prin minilabirintul întâmplărilor, pentru a-i oferi o evidentă satisfacţie estetică, iar lectorul, odată ieşit la celălalt capăt, se simte şi el îmbogăţit sufleteşte. E de tot hazul povestirea „Sarcină de serviciu”, când o fătucă, aflată în conducerea comerţului de stat din Carei, îi telefonează insistent şefului responsabil cu aprovizionarea din Câmpulungul Bucovinei că vine pentru câteva zile în urbea străjuită de Rarău, să-l cunoască. Omul chelios şi cu familie îi trasează sarcină unui subaltern tânăr să joace rolul conducătorului unităţii. Se instalează tensiunea unui balon gata să explodeze, tânărul fiind şi el familist („Îi dau eu lui plimbări, hoteluri şi mănăstiri, de n-o să le poate duce! a sărit ca friptă Estera, îmbujorată de necaz”), care, până la urmă, se dezumflă, aflându-se că totul a fost o diversiune pentru urechile vigilente ale băieţilor invizibili, tânăra unguroaică reuşind să treacă nestingherită graniţa spre vest.
Între lumea arhaică şi blajină şi cea ră(tă)cită
Cartea lui T. Moroşanu pendulează între lumea arhaică şi blajină din Capu Satului unde omenirea se petrece într-o seninătate, urmând Calea Domnului („Moşule, cum te lasă inima să dai altuia, când şi dumneata ai nevoie de ajutor? Eu, doamnă […] nu mai am mult de trăit pe lumea asta, da el îi tânăr şi mai nefericit ca mine. Şi are mai multe nevoi. Domnul Hristos a zis că atunci când faci un bine cuiva, Lui i-l faci.”) şi cea ră(tă)cită de iubire, egocentrică, pentru care vieţuirea teocentrică a fost înecată în patimi de tot felul, mai ales în boala provocată de mamona („Dumitru ajunge repede un cămătar hapsân, ce-i jupuia fără pic de milă pe nefericiţii ce se împrumutau de la el, pretinzându-le dobânzi uriaşe…”). E de semnalat că volumul reflectă cu fidelitate schimbările din societate, bărbaţii de aici fiind ademeniţi de salarii, încercând, în acelaşi timp, să mai păstreze ceva din vechile ocupaţii, precum oieritul. Singurul loc încă neatins de viforul transformărilor e „Motanul rapanos”, o crâşmă unde licorile îmbietoare ale unei… Ancuţe dezleagă limbile şi predispun la povestire. Şi poate tot aici au fost istorisite momentele prin care a trecut un tânăr de altădată, aflat în imposibilitate de a suporta o nedreptate. Aflat în armată, îi trimite un răvaş sub forma unui glonţ ofiţerului-criminal, reuşeşte să se facă nevăzut şi devine haiduc de Bucovina. Orbiţi de recompensă, tată şi fiu vor porni pe urmele sale, „două iude (…) cumpănind topoarele în mâini i-o aduceau, viclenită, perfidă mireasă…”.
De se va încumeta cineva să alcătuiască o istorie a literaturii din Bucovina, în mod sigur nu va putea trece peste numele lui Tucu Moroşanu. Poet şi prozator, aureolat de o modestie mai rar întâlnită, el e mereu în căutare de noi frumuseţi pentru a le investi, prin cuvânt ziditor, în valori literare.
Comentarii