PSD Suceava 2020

Documentar

Scarlat Cantacuzino, un poet aproape uitat (1874 – 1949)

Scarlat Cantacuzino

În perioada 1881 – 1907, cunoscută şi sub numele de “La Belle Époque”, din neamul Cantacuzinilor s-au ridicat trei diplomaţi de carieră: Grigore Cantacuzino, născut în Imperiul Rus la 1843 în Transnistria, Nicolae Cantacuzino, zis Nino, nepotul lui Nicolae Cantacuzino (Canta), din Horodnicenii Sucevei, care a ocupat funcţii importante în diplomaţia românească la Budapesta, Viena, Belgrad, Petrograd, şi Scarlat Cantacuzino, un poet de limbă franceză “deghizat” în diplomat, care şi-a semnat cele patruzeci şi patru de volume de poezie cu pseudonimul Charles-Adolphe.

Informaţii despre acest poet de limbă franceză le găsim în „Dicţionarul scriitorilor români”, 1995 (ref. 67, cap. XII), în „Le moment, Journal de Bucarest, din 11.03.1938, p. 8, în care apare o epigramă a poetului Paul Valéry dedicată lui Scarlat Cantacuzino, în „Essai Antologique Eclats de conversation” a lui Charles Adolphe Cantacuzine, apărută la Ed. A. Messein, Paris, 1932, p. 9, precum şi în articolul lui Mihail C. Roco din „România literară”, XII, nr. 10, 8 martie 1979, p. 21.

De mic, interesat de poezie şi literatură

Scarlat Cantacuzino a crescut şi şi-a făcut studiile în Franţa. Scarlat urmează cursurile College Sainte Barbe şi ale Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Sorbona. Încă de mic, Scarlat dovedeşte o reală înclinaţie spre poezie şi literatură.

Prima apariţie editorială, în 1896, volumul de versuri „Les sourires glacés”, a fost publicată la Librairie Academique Perrin, după achitarea sumei de 1500 franci aur.

Pe una din aceste cărţi s-a păstrat dedicaţia scrisă de Scarlat Cantacuzino fraţilor Paul şi Joseph Perinn: “Dragii şi mărinimoşii mei editori, pe ruinele cărora mi-am înălţat dragostele. Pe cheltuiala autorului, căci nicicând vremurile nu au fost atât de bune pentru poeţi: nu-i mai citeşte nimeni”.

În 1897 îi apare volumul „Les Douleurs Cadettes” ce îi aduce un comentariu din partea poetului Mallarmé: “Sunt fermecat de lectura acestor «Douleurs Cadettes», dumneata mânuieşti versurile ca pe o nuia fragilă şi mlădioasă care atinge în treacăt, ritmând când şi când, gânditoare o amintire”.

„Poet francez, poet din Paris”

În salonul lui Stéphane Mallarmé îl cunoaşte pe tânărul Paul Valéry. Cei doi devin foarte apropiaţi.

În calitate de secretar al Legaţiei României de la Paris, putea să frecventeze în voie saloanele, devenind “poet francez, poet din Paris”.

Scarlat Cantacuzino a fost un poet original, puţin mai deosebit printre poeţii simbolişti din Belle Époque. De multe ori era tachinat. Aşa s-a întâmplat în cazul versurilor sale scrise în onoarea croitorilor parizieni – „Les graces inemployées”.

Gloria l-a ajuns din urmă la 24 octombrie 1908, când a devenit Ofiţer al Legiunii de Onoare. În total a scris patruzeci şi patru de volume de poezii. De la el au rămas mai multe maxime: “Inspiraţia îi ajută pe poeţi şi tăcerea pe diplomaţi”, “Nu te scârbeşti de aerul înălţimilor decât când îi vezi pe cei ce-l respiră”, “Bogăţia este refugiul imbecililor”, “Nu-i grădină mai frumoasă decât grădina gândului” etc.

În anul 1922 s-a stabilit în Bucureşti, pe Strada Nuferilor, având funcţia de ministru plenipotenţiar în cadrul Ministerului de Externe al Regatului României.

Un sfârşit trist

În toată perioada interbelică a întreţinut corespondenţă cu poeţii şi scriitorii francezi, vizitând adeseori Parisul împreună cu fiica sa, Armanda, “o fată visătoare, cu ochi mari albaştri”. Aceasta îi va dărui doi nepoţi: pe Mihai şi Mihaela Roco, ce vor deveni, după al Doilea Război Mondial, profesori universitari.

Sfârşitul acestui poet este trist. În 1949, Securitatea îl deposedează de casa din Strada Nuferilor, confiscându-i totodată bunurile mobile.

“Cu o valijoară în mână, cu bastonul şi cu pălăria pe cap s-a dus în mizerabila cămăruţă care îi fusese repartizată la subsolul unei clădiri dărăpănate.” A doua zi a fost găsit mort. Republica Populară Română nu avea nevoie de poeţi, mai cu seamă de cei de limbă franceză. În ţară nu s-a publicat niciun rând despre moartea poetului Scarlat Cantacuzino. Numai ziarele franceze ale epocii i-au anunţat moartea.

Despre versurile sale, Mallarmé scria: “Au un farmec straniu aceste versuri, ca nişte hohote de plâns diluate în surâsuri, pe care le străbate uneori un acord de arcuş grav”.

Scarlat Cantacuzino a fost poetul simbolist uitat de români, dar apreciat de Paul Valéry şi Mallarmé.

Fratele său mai mic, Adolf Cantacuzino, a murit un an mai târziu, în împrejurări inumane, în lagărul de la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Acuzaţia adusă: „răsfoia nişte cărţi la Biblioteca Institutului Francez din Bucureşti”. În lagăr a murit de frig, căci un deţinut îi furase paltonul. Armanda, fiica lui Scarlat Cantacuzino, a murit la Bucureşti în 1975, din lipsă de îngrijiri medicale, rezervate la acea vreme numai “elitei” comuniste.

Prof. CONSTANTIN TÂRZIU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: