„Să se ştie!” Un portar al memoriei (II)

Toader Hrib a scris ca „să se ştie” şi a ctitorit un Muzeu ca să rămâie. A crezut până la capătul zilelor că „dacă reuşeşte să vieţuiască muzeul, el ar fi unicul moştenitor care ar păstra toate acestea, generaţiilor viitoare” (Paraschiva Victoria Batariuc). „Toate acestea”, adică „o măreaţă achiziţie” (V. Sandovici) pentru care „nimeni nu poate socoti cât a muncit şi cheltuit bătrânul” (Agripina şi D. Moroşan), flagrant încălcându-se testamentul întemeietorului, „praful şi pulberea s-au ales” (Maria Buliga).

Ce a fost şi ce-a rămas

Paula Ciobâcă a consemnat îndurerată despre ce a rămas: „o casă neîngrijită, cu geamuri sparte, cu o uşă care abia se zăreşte printre bălării”. „Omul cu care se mândrea o ţară şi cartea lăudată de cititori sunt uitaţi, iar muzeul nu mai există, comoara sa fiind risipită în cele patru zări de către moştenitori care nu au ştiut să preţuiască valorile” (Ion Prelipcean). Foarte curând după stingerea ctitorului, biruitor de „îngustimi şi oprelişti”, „începuseră deja să pribegească lucrurile” pe care cu atâta osârdie a voit să le lase „neamului său şi neamurilor sale cu straşnică dorinţă şi aprigă poruncă de nemurire” (Casian Balabasciuc). „Te întrebi cum poate omul să ajungă din pricini mărunte şi atât de lumeşti, să prăpădească ce alţii au strâns cu sufletul şi cu mintea” (Georgeta Olaru). Te întrebi şi întârzierea răspunsurilor te revoltă. Ca după o rugăciune insistentă, repetată, care se opreşte în perete. O adevărată „personalitate de legendă” (V. Sandovici), care până a-i fi geamurile sparte şi cârpite de milostivi păianjeni ţesători de pânză, cu mormântul înierbat şi între cele multe ale satului uitat, până a se nărui toate rămăsese „un martor viu, din celălalt veac, un mărturisitor” (Dan Săulean). Ca şi megieşul de la Botoşana, Vasile Boca, numismat, culegător de cioburi şi autor de genealogii, din osteneala căruia tot aproape nimic nu a rămas. Mare noroc de providenţiala Florenţa Albu care a văzut la timp exponatele muzeistice şi manuscrisele lui Toader, însemnările sale salvându-se în tipăritura „Cronica de la Arbore”, apărută în două ediţii! Din patrimoniul cronicarului poate o fi rămas undeva doar taşca de piele în care avea casetofonul, nuiaua de alun folosită ca indicator pentru vizitatori şi, poate, bricheta rămasă după război când s-a întors teafăr acasă. Presupusa şea şi scările haiducului Darie Pomohaci de la Marginea cine ştie unde călătoresc? Şi odată cu ele, icoanele, hărţile vechi, ulcioarele egiptene, zalele ruginite, monedele, căştile de război, plugurile de lemn, inventarul etnografic, fotografiile de demult.

Dacă s-au pierdut toate, singur împotrivindu-se timpului şi fărădelegilor poate fi doar dintele de mamut tăvălit din preistorie în istoria contemporană întoarsă în preistorie. Acest dinte numit „dinastradot”, atât de preţuit în „muzău”, poate fi singurul martor mut al prăbuşirii.

Şi eu l-am cunoscut pe Toader Hrib

L-am cunoscut şi eu pe Toader Hrib. Într-o iarnă cu omăt înalt, când eram licean la „Hurmuzachi”, am luat-o la drum cu prietenul meu Ion Husar zis Geppetto.

Nu prea meşteri la fete, am auzit din unu’ în altu’ că e la Botoşana un solomonar care „citeşte” soarta într-o carte veche. Am hotărât împreună: Hai să mergem la moş Grigore să ne zică de noroc, că tot n-avem ce face în seara asta dinspre An nou. Am ajuns la casa vestitului dezlegător de destine. Un moşneag strâmb, cu faţa deformată şi picioarele încârligate, mergând greu, împiedicat. Ne-a primit. Eram sigur ultimii proşti din coada acelui an mânaţi de naivitate, creduli şi entuziaşti. Nu am înţeles nimic din aşa-zisa „cetire” a şirurilor slavone dintr-o oarece carte bisericească îngălbenită, cu coperţi negre, unsuroase, uzate. Ion îi cere desluşiri, se înţelege greu cu solomonarul jumătate surd şi jumătate mut, cu o vorbire hârşâită/zumzăită. Eu stau de-o parte şi neîncrezător. Îmi amintesc, urmărindu-i cartea, că şi străbunica mea Iustina avea tot aşa un exemplar din care citea seara şi între filele căruia avea bancnote şi flori de câmp. Am plecat de la vrăjitorul mormăit fără mari speranţe. Ne-a făcut el nişte semne cu degetele lui strâmbe din care am dedus că nu suntem încă de însurat şi că nu ne aşteaptă nicio cosânzeană călare pe zestre. Hai să mergem la Toader Hrib, am hotărât. Se înserase de-a binelea, se auzeau buhaie, clopote şi harapnice. Nu ştiam o urătură lungă, dar pe lângă stihurile cu bădica Traian nu mi-a fost greu să improvizez ceva. Eu uram şi Ion era buhaiul, hăihăiam amândoi la fereastra cu cruce de lemn în zarea luminii palide. Nu chiar bucuros, Cronicarul apăsă clanţa şi umplu rama uşii cu înfăţişarea sa sadoveniană, masivă. „De unde sunteţi flăcăilor?”, ne-a întrebat. „De la Suceviţa şi Voivodeasa”, i-am răspuns repezit. „Aşa-s urăturile pe la voi?” ne-a pipărat el pufăind ca un urs ieşit din bârlog. Nu am zis nimic. Ne-a privit albastru slobozind în două căniţe mici o licoare ca sângele, un rachiu de cireşe. I-am mulţumit bucuroşi de vedere şi întremătură. Omătul era înalt, noi eram în sat străin, ştiam în ce zare e Marginea şi drumul care duce acasă, dar nici sanie, nici camion nu era de văzut nicăieri. Am mers pe jos mult, mult, gâfâind, cu picioarele împleticite cu ale solomonarului. Opri într-un târziu un autobuz hârbuit. Victor Macoiveiciuc, fiul partizanului Vladimir, căra în sate de ici-colo câte un pribeag, câte un întârziat la crâşmă, la poarta spitalului ori în alte nevoi. „Hai sus, dracilor, pe aşa viscol vă mănâncă lupii! Nici că ar avea mai bun ospăţ de Revelion!” Ne-a scos până la Biserica din Marginea şi de acolo ne-au scăpărat bocancii pe jos până acasă la părinţii mei îngrijoraţi şi nervoşi. Ceasul cu pendul bătu sfertul la 12, adică mai erau 15 minute până la 24 când Calendarul se însemna cu întâia suflare a Anului Nou. Nu a prea fost vreme de bucuroase urări. Drumul ne-a secătuit, licoarea de cireşe ne-a sporit somnul. A doua zi mama ne-a spus: „Aţi dormit unul lângă altul ca purceii la ţâţa scroafei… Mogorogeaţi nu ştiu ce, fără înţeles, ca zodiacaru’ de la Botoşana”. „Cum, am sărit noi, uitându-ne unul la altul, ştie mama ceva?”. Atât a zis fără să ne întrebe nimic. Ne-am trezit în Anul nou, buimaci, sleiţi, am tot fi dormit. Eram doi pui de bogdaprosti gemeni. Abia am auzit-o pe mama oftând: „De veţi tot fi ca aluatul în covată, o să vă însuraţi când o cânta cucu’ în făurar”. „Cam aşa bâigui şi moş Grigore de la Botoşana”, mi-am zis, privindu-l pe Ion lungit ca un mort pe năsălie lângă peretele cu cergă colorată. Cine ştie dacă solomonarul ne-a dezlegat sau ne-a legat? Poate că mai bine îl întrebam pe badea Toader Hrib care ne e steaua şi nu aveam de rupt atâta omăt până acasă!

S-au tot dus anii, alte ierni, alte veri. Am văzut de câteva ori „muzăul” şi l-am ascultat pe Cronicar. I-am citit cartea. Am mai fost la Arbore cu Mircea Ciobanu, la prietenul lui Stelian Gruia. Trăia încă mama slavistului prozator, trebăluind în casă şi în grădina cu musafiri. Cu Gruia mergeam la pescuit – era atunci un ospitalier iaz la Grăniceşti, azi o prăpastie, un cuib de şerpi. La moş Grigore a fost şi scriitorul Vasile Andru. S-a minunat şi a scris surprins de energiile acelui om asemănător cu cocoşatul din Notre Dame. Nu mai e niciunul dintre ei. Badea Toader Hrib nu-i. Nu-i nici „proorocul Grigore”. Nici Stelian Gruia. Nici Mircea Ciobanu. Nici Vasile Andru. Nici Vasile Boca, nici Radu Mareş, din rudenia sa. Nici „muzăul”, nici iazul de la Grăniceşti, nici eu acolo – de parcă nu aş fi fost vreodată, deşi 36 de ani am tot schimbat calendarele în acel „sat sub pecete domnească”, cu toate ale lui, care nu încap într-o cronică…

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: