Aspida de Rîşca

Mihaela Grădinariu cu soţul, pr. Stelian Grădinariu

 Intrată în poezie la o vârstă relativ târzie (sau doar afirmată la această vârstă), Mihaela Grădinariu a ars patetic etapele, în doar opt ani devenind un nume de rezonanţă în spaţiul literar/cultural moldav, şi nu numai. 

Prestaţia sa poetică, adunată-n volume, a fost validată (şi) prin accederea în Uniunea Scriitorilor, unde a devenit colegă, între alţii, cu cine credeţi? Cu tatăl dumneaei, prozatorul-profesor Ioan Ţicalo, bine cunoscut în mediile profesionale/literare din arealul bucovinean. O familie de scriitori, dacă o adăugăm şi pe mama Zenovia (Ţicalo), a cărei prezenţă lirico-epică am remarcat-o, în urmă cu vreo două decenii, în „Revista Română”, la a cărei făurire mi-am dat obolul. O întâmplare… neîntâmplătoare (providenţială?) ne-a adus-o pe Mihaela Grădinariu în redacţia „Cronicii vechi”, care i s-a potrivit ca o ie, cum poate şi noi, vechii cronicari, în portul ce-l purtăm, dumneaei. Ucenicia, cum ea însăşi mărturiseşte, şi-a început-o „cătinel, de pe vremea când intram, cu sufletul ghem încâlcit, pe portiţa Galeriilor Dana din Cujbă, «galerie cu viţă sălbatică şi motan domestic», la şedinţele de redacţie ale revistei «Cronica veche» (…) Acolo, străjuiţi de-a stânga de norii de fum şi amintiri ce izvorau din pipa lui Mircea Radu Iacoban şi de-a dreapta de fuioarele ţigărilor directoriale şi de şopârlele savuroase ale lui Nicolae Turtureanu, cu motanul Spartacus din braţe în braţe, suflaţi de Promoroaca de argint a vorbelor şi imaginilor lui Aurel Brumă, traşi mereu de mânecă de Doamna Lulu (Virginia Burduja), spre conceperea încă a unui număr de revistă, sprijiniţi de calmul olimpian şi de recitările fabuloase ale lui Ştefan Oprea, înconjuraţi de efervescenţa Ralucăi Sofian-Olteanu, s-a săvârşit ucenicia mea.”

Parcă vrând să recupereze timpul (cu folos) pierdut, dar şi stimulată de buna primire a acestei retropoezii, poetesa a publicat, de la debutul din 2012 (Biserica de cuvinte, Ed. Timpul, Iaşi) în fiecare an câte o carte, dovedind o ebuliţie de zile mari. Am scris aproape despre fiecare dintre aceste apariţii aici, şi-acum nu fac decât să reiau câteva secvenţe. Remarcam, încă de la prima plachetă, maniera în care poeta recondiţionează/revitalizează cuvinte din limba veche şi-nţeleaptă în contextualizări noi, deseori miezoase. Şi alţi comentatori au fost frapaţi/încântaţi de această situare într-un logos vechi cărturăresc, vag liturgic, reţesut pe canavale aproape uitate. Recitativul a continuat în Clepsidra de frig (2013), fără mari variaţii de rostire, dar în Risipiri în alb pe alb (2014) deja poeta simte nevoia unei schimbări de ton, unui alt fel de modulaţii, fie şi-a unor dispuneri spaţiale care să scoată poemul dintr-un canon ce risca a deveni monocord. Desenul din covor, populat tot cu motive zoo/antropomorfe, e mai stilizat, figurile sunt sugerate, trebuie să le ghiceşti conturul, să le dibui semnificaţia. E ca şi cum corul bărbătesc „Flori de măr” (dirijat de poetă) a început a cânta Madrigaluri. Observând ea însăşi că, totuşi, logosul în care s-a (parcă) întemniţat şi-a cam consumat/epuizat rostul semantic şi poetic, autoarea tentează, în cărţile următoare, câteva experimente care îi acreditează deschideri lirice nu neapărat noi, dar validate de po(i)etica modern(ist)ă. Încă în Risipiri… aflam poeme care aminteau de caligramele lui Apollinaire. În Aspida mireasă (2015), textele din secvenţa Încă aştept sunt expuse ca nişte nuduri pe o simeză de cuvinte, pentru ca, în Urechea lui Malhus (2017) să ia chip Poemul în cruce, suprem semn al răstignirii şi-al înălţării pe/prin cuvânt. Fluiditatea ritmată şi rimată a rostirii are numeroase capcane, meandre, noduri şi semne, (ar fi zis Nichita), uimitoare devieri de sens ce, fiecare-n parte şi toate la un loc, probează o savantă stăpânire a logosului, o adevărată ars combinatoria. Frumuseţea acestei poezii emană şi din faptul că, fiind pregnant şi declarat lirică, are o epică a ei; o poveste. Fiecare poemă spune ceva, e ca o filă din o mie şi una de nopţi, ca un foc viu, care emană o căldură naturală, din îmbrăţişarea teracotei în care mai respiră lutul. Cuvântul se logodeşte cu alt cuvânt nu prin întâmplare – ce poate avea rosturile sale lirice -, ci prin potrivire de caracter. De caractere.

Cum spuneam, fiecare nouă carte a celei pe care, la cronicele noastre reuniuni (devenite, în interval, anacronice) o tachinam ca aspidă de Rîşca, i-a fost întâmpinată cu comentarii şi recenzii nu atât laudative, cât surprinse, şi surprinzând acest recurs la metodă, această resurecţionare a lirismului, în perenitatea lui. Vizibilitatea poetesei a fost sporită de asumarea condiţiei de cronicăreasă, în care îşi răsfrânge ştiinţa (doctorală a) literaturii, având totodată disponibilitatea de a-şi plia canonului publicisticii culturale varietatea vocaţiilor ce i s-au hărăzit. Căci una e să grădinăreşti limba română la Şcoala din Rîşca suceveană, alta-i să dirijezi bărboase Flori de măr, să dăscăleşti cuvente den scripturi la bisericuţa, cât un tablou votiv, din sătucul Jahalia, şi cu totul altceva-i să cuvântezi la simpozioane academice sau să peripatetizezi, doctoral, printre vechi zidiri iaşiote ori angersoide… Şi – cum s-a şi întâmplat, vreme de opt ani – să fii parte la spumantele întâlniri cronicăreşti de la Galeria cu viţă sălbatică şi pisică domestică.

Şi altele încă, toate la un loc alcătuind un potpuriu de versuri brumate şi de cronici bine temperate (marca autoarei), care te fac a te lăsa dus, chiar fără să vrei, de această plută lirică. Bine aşezată pe o vârstă-n colţuri şi rotundă, Mihaela Grădinariu risipeşte, generos şi cu folos, din harurile sale. Urându-i, cronicăreşte, ani roditori pre cât mai departe, să-i (re)citim un poem (din Urechea lui Malhus) în care se întâmpină pe ea însăşi, în „devălmăşii de zile”, dar şi polemizează, ardent, cu cei care îi impun „legi” şi „etichete”: Mă rătăcesc în ploaia de semne şi greşale,/ Voi mă numiţi poemul şi-mi măsuraţi sicriul, /Închis pe veci în zodii şi-n ţintirime goale,/ Prin ruinări de gînduri, unde-nfloreşte viul (… )/ Îmi puneţi legi, m-ascundeţi în uniforme large,/ Silabisind azbuchii religiei de fum,/ De marginea mea cerul în vorbe gri se sparge,/ Cădelniţă cu scrumul din biblioteci uium (…) Etichetat la dreapta sau stînga drept eroare,/ Mă nasc pe sub amvonul canoanelor de bal,/ Mai răsucesc o rimă şi-o-nham la cheutoare, /Mai dau la schimb poetul pe-un premiu vesperal (…) 

Şi, ca să nu venim, totuşi, la aniversară, cu mâna poeziei goală, am des/cântat un melc până şi-a scos corniţele „boureşti” dintre copertele unor penultime versuri… encomiastice: Grădini de vară, aromind a toamnă./ Melci în cochilii, voci care te-adoră./ Păduri cu inelări de Mare Doamnă/ şi flori de măr rodind astrala oră.// Va fi o desfătare de cuvinte/ şi psalmi de dor, în tainice biserici.// Te vei privi şi-n urmă – şi înainte, // desferecînd ce-ai vrut mereu să-nfereci.// Şi ascunzând în tine însăţi miezul,// vei revărsa înspre ceilalţi prea-plinul.// Toţi se vor bucura să-ţi afle crezul/ sorbind, înmiresmat, din cupe, vinul./ Dar numai tu ştii să-ţi citeşti destinul/ în ochiul unde înfloreşte crinul. („Ziarul de Iaşi” din 3 septembrie 2020)

NICOLAE TURTUREANU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Publicitate

 

Sumarul ediţiei: