Mariana venise la Londra special pentru a prinde singurul carnaval din Europa al persoanelor de culoare, care are loc în fiecare an într-un weekend din august, timp de două zile, în Notting Hill. Stătea la un prieten care făcuse pictură cu maestrul Baba. Adrian şi-a dorit să ajungă în Europa de Vest pentru a avea acces la culori. Pentru a ieşi din ţară a încheiat o căsătorie de convenienţă cu o fată ce emigrase din Cipru în Marea Britanie. Au împreună chiar un copil, deşi căsătoria lor n-a continuat. Au rămas în relaţii bune şi, din când în când, el mai mergea să îi ajute atât pe ea, cât şi pe părinţii ei.
În una dintre zile, Mariana a fost cu Adrian la fosta lui soţie şi, printre altele, a fost uimită de lungile şiruri de rugi de mure, în lungul unei străzi, din acea parte a Londrei. Trebuie spus că Londra a tot crescut şi a prins în interiorul ei multe dintre localităţile învecinate, însemnând case, parcuri şi chiar păduri. Unele păduri au fost cosmetizate şi în ele amenajate alei pietonale, iar altele au fost lăsate pur şi simplu sălbatice.
Revenind la rugii de mure, nu ştiu cum şi de unde mi-a venit ideea să-i spun Marianei că, dacă tot n-are ce face, ar putea strânge mure, eu le-aş vinde şi am împărţi banii pe din două. Ideea i s-a părut bună, că tot stătea degeaba cât trebăluia Adrian pe la fosta lui soţie.
Cred că a fost într-o joi sau o vinere când Mariana a strâns câteva kilograme bune de mure. Eu am cercetat piaţa să-mi fac o idee asupra preţului, dar n-am văzut mure pe tarabe. Oricum, m-am orientat după preţul unor porumbe. Am cumpărat nişte caserole din polistiren şi nişte folie transparentă şi, cu un coş de nuiele ce-l avea Adrian prin atelierul lui de pictură, am mers sâmbătă în piaţa cu de toate, Portobello.
Acolo, câteva străzi deveneau în weekend o piaţă în aer liber. Pentru a nu urca maşinile pe trotuare, pe margine erau plantaţi un soi de „sofronei” din beton finisat cu prund mărgăritar. Vreau să spun că arătau bine; erau plăcuţi vederii. Aveau puţin peste un metru înălţime şi la bază erau groşi cam cât o găleată obişnuită, de apă. Numai buni pentru a-mi aşeza pe ei coşul meu cu caserolele pregătite pentru vânzare.
Nu pot aprecia cam ce cantitate de mure intra într-o caserolă, dar cred că era undeva la 100-150 g. Preţul afişat era o liră sterlină caserola.
Au trecut mulţi şi s-au uitat la marfă; unii doar s-au uitat, alţii au comentat. „What are these?!” „Blackberries!” („Ce sunt astea?!” „Mure!”). Cineva mi-a zis că acolo unde locuieşte dânsul sunt foarte multe mure. „Puteţi să culegeţi şi să mâncaţi de acolo!” Un altul m-a întrebat de ce sunt aşa scumpe. „Sunt antichităţi?!”… Am făcut faţă la tot felul de întrebări şi ironii, deşi nimeni nu a cumpărat.
Mai spre spartul târgului a apărut un cumpărător adevărat: mi-a dat o bancnotă de cinci lire şi a cerut două caserole. Până să-i dau restul, s-a întors către un prieten al lui şi a strigat în româneşte: „Vină încoa, uăi! Am găsit mure!”. I-am dat cele două caserole cu mure şi restul de trei lire, fără a-i spune nimic în româneşte. Au fost singurele caserole vândute din acea recoltare.
M-am gândit la ce scrisoare vor trimite ei acasă, în România, spunându-le alor lor cum poţi cumpăra orice la Londra, chiar şi mure!
CONSTANTIN PAPUC
Comentarii