Constantin Călin. Autoportret în zigzaguri

 Constantin Călin s-a născut la 22 iunie 1940 la Udeşti. Aşadar, se află în spaţiul luminos – lumina celei mai lungi zile a anului, lumina Solstiţiului de Vară! –, al unei frumoase aniversări. Resimţită ca atare, ea este întâmpinată de protagonist, sub arcada Premiului Academiei Române care i s-a decernat la sfârşitul anului trecut, cu volumul apărut chiar în aceste zile, „Zigzaguri. Accente. Jurnal”, Editura Babel, Bacău, 2020. Cartea reproduce pe copertă o lucrare de Silvia Tiperciuc, pictoriţă cu ascendenţă bucovineană, şi are un motto din Montaigne, „Cea mai atotlumească însuşire este felurimea”, autor pe care ni-l imaginăm cel mai aproape de Constantin Călin, şi pentru recitirile de care filosoful francez continuă să aibă parte, şi pentru înrudirile peste timp şi geografii care există între cei doi scriitori.

Pornind de la cunoscuta aserţiune a lui Montaigne, „Eu însumi sunt tema cărţii mele”, nu mi-am putut reprima tentaţia unei citiri a „Zigzagurilor” în această cheie, cartea permiţând, fireşte, îndemnând chiar şi la altfel de lecturi. De aceea, am fost atentă mai ales la elementele unei schiţe, ale unui posibil autoportret al autorului. Primul element pe care ni-l aşază în faţa ochilor întâia parte a volumului, „Accente (Anii ´90)”, este multitudinea, diversitatea interesului lui Constantin Călin, asociat îndeobşte cu privirea absorbită dacă nu integral, măcar dominant de Bacovia. Or autorul de-acum celebrului „Dosar Bacovia” ni se descoperă în „Accente” atras nu numai de literatură, ci şi de istorie, politică, arte, sport, medicină şi câte altele! Comentariile privind o informaţie, o întâmplare, o amintire, o întâlnire prilejuiesc nu o dată o confesiune: „Loial din fire, mă impresionează «rupturile», mai ales cele care intervin târziu” („Ori-ori”), „Pofticios de literatură non-fictivă, care, de la o vreme, îmi prieşte mai mult decât poezia sau romanul…” („«O viaţă americană»”), „Nu sunt superstiţios, dar am ajuns şi eu la concluzia că există persoane care-ţi «detrag» din elan îndată ce li te mărturiseşti…” „Drept pedeapsă, tac şi cad în anonimatul care îmi este caracteristic” („Rânduri pentru începutul oricărui an”). Cadru universitar serios, excelent pregătit, nu se plânge de superficialitatea studenţilor, o consemnează însă şi uneori crede că aceasta trebuie împărţită cu aceea a profesorilor din preuniversitar: „O studentă (…) a realizat abia acum, după o mică discuţie cu ea, că «de la Rîm ne tragem» înseamnă «de la Roma». A trecut prin liceu (e drept, un «liceu economic») fără să-i explice cineva asta. Se pare însă că nici unii dintre profesori nu ştiu că «Rîm» e numele slavonesc al Romei!…” („«Am citit aseară…»”). Respectă credinţa şi cere respect pentru Cartea Sfântă, spunându-le studenţilor „ceea ce nu le-au spus părinţii, nici profesorii de română şi nici popii: a respecta Biblia înseamnă a avea sensibilitate religioasă, morală şi axiologică. Dacă o respecţi, n-o aşezi între cartea de bucate şi cutare almanah, nici amestecată cu niscaiva maculatură” („Accesul la Coran”).

Previzibil, mai numeroase explicit sunt elementele schiţei de autoportret din partea a doua a cărţii, „Început de deceniu”, în filele sale de jurnal, care se deschid cu însemnarea din 1 ianuarie 2011 şi care sugerează obişnuinţe, priorităţi şi bună creştere: „Câteva telefoane mi-au fost date, inoportun, chiar în timpul Concertului de la Viena (…), fapt pentru care am fost nepoliticos de scurt”. Îl caracterizează disciplina scrisului, dar şi preocuparea pentru respectarea acesteia. „Mai mult din teama de a nu deveni delăsător, seara am scris o jumătate de pagină şi în celălalt jurnal, despre „Bacovia”. „Pe mine, scrie în 25 ianuarie 2011, apropo de entuziasmul unui interlocutor faţă de anumite personaje TV, temperamentul şi educaţia mă opresc de a-i aproba. Sunt prea «montaţi» şi au, împreună, un «sunet» de haită. Vreau echilibru, supleţe intelectuală, dozaj fin între observaţiile generale şi opiniile personale. ” Cititor insaţiabil, cititor adevărat, cu pixul în mână, cumpărător de carte şi presă, frecventează predilect Biblioteca şi Arhivele, dar este prezent nu o dată şi la teatru, concerte, vernisaje. Oricum, un memorabil autoportret îl surprinde între cărţi: „Sunt câteva teancuri în faţa mea pe care nu le-am mişcat de la Crăciun, poate şi mai dinainte. Fişele şi cărţile îmi amintesc, din ce în ce mai des, pilda despre cel ce strânge fără a şti dacă va mai putea să folosească tot ce a strâns. Nu ignor, nici când mă simt în formă, că timpul rămas e din ce în ce mai scurt, totuşi nu mă pot opri. Continui să cumpăr «carte nouă» (îndeosebi memorialistică) şi-mi «împrospătez bateriile», citind reviste de ieri şi de azi, dar o fac cu un accentuat sentiment de vinovăţie. Mă întreb dacă n-ar fi mai bine să spun odată «Halt!», să recunosc că nu pot fi «exhaustiv» şi să valorific mai intens ce-am adunat…” (Vineri, 22 aprilie 2011; 8,30.)

O observaţie sarcastică privind solicitarea a două volume din „Dosarul Bacovia” la 12 şi, respectiv, 7 ani de la publicare, pentru una din bibliotecile cu ştaif ale Bacăului, oraşul în care trăieşte şi scrie de o viaţă, „Concitadinii mei intelectuali mă vor doar fezandat” (Vineri, 28 ianuarie 2011; 8), mi-a mărit atenţia pentru existenţa Udeştiului în această schiţă de autoportret, la peste jumătate de veac de la desprinderea de meleagul natal. Şi pentru că nimeni nu poate să sară peste umbra lui, înainte de toate m-a emoţionat amintirea părinţilor la 36 de ani de la urcarea la cer, la diferenţă de doar trei zile: „S-au împlinit 36 de ani de la moartea Mamei: 10.113 zile! /Sunt încă dator faţă de mine pentru angajamentele luate atunci” (Sâmbătă, 19 martie 2011; 8.); „Zi luminoasă, dar în inimă o umbră: s-au împlinit 36 de ani de la moartea Tatei. Mă rog lui Dumnezeu să-l odihnească împreună cu toţi cei buni, căci a muncit mult, munci grele, continuu, de pe urma cărora s-a ales cu foarte puţin. Destin amar de ţăran sărac. Copilărie de orfan, tinereţe de proletar. Gospodăria a început-o de la lingură…” (Marţi, 22 martie 2011, 8,30.) Şi: „Culcatul târziu (…) e un reflex moştenit de la părinţii mei. Ogoarele lor erau departe de casă – la Luncă (lunca Sucevei) şi în Lazuri. Plecau printre ultimii de pe câmp şi nu o dată se întâmpla să ajungă pe întuneric în ogradă. Dădeau mai întâi de mâncare şi adăpau vaca şi calul, apoi improvizau o cină. În aşteptarea ei, citeam într-un colţ de pat. După cină, ei mai găseau de făcut şi alte treburi, astfel că lampa ardea până târziu. Erau ultimii, de pe uliţa noastră, la care se stingea.” (Joi, 10 februarie 2011; 8,30) Anii care au trecut şi care nu încetează să treacă de la ultima reîntoarcere a lui Constantin Călin la Udeşti, în ciuda unor invitaţii la festivalul literar organizat aici, ţin de dispariţia rând pe rând a celor apropiaţi scriitorului, de schimbări ale locurilor, până într-atât încât „În Udeşti, acum, mă simt tot atât de străin ca şi cei care nu s-au născut acolo; ba chiar mai mult”, iar „Să mă întorc «acasă» ca festivalier nu stă defel în deprinderile mele” (Vineri, 15 aprilie 2011; 8,45.).

Un ataşament subtil faţă de spaţiul natal, de Bucovina, continuă însă să pulseze în venele scriitorului. Nu refuză să participe şi să vorbească la sărbătorirea lui Emilian Drehuţă, agapă „(în majoritate) cu bucovineni”, îi recomandă lui Ştefan Munteanu, organizator al unor manifestări Bacovia la universitatea unde este profesor, pentru portretul poetului doi artişti plastici originari din Bucovina (Ilie Boca sau Dany Zărnescu), păstrează legătura telefonic, cu dar de carte cu udeşteni, suceveni şi, permanent preocupat de starea vremii, este interesat nu numai de temperaturile şi vântul de la Bacău: „Zi mohorâtă. Măzăriche. Ploaie. Vânt (în judeţele din nordul Moldovei, nord la care gândul îmi fuge adesea), – spuneau la radio, cu 60-80 km pe oră”.

Într-o măsură, tot element al portretului lui Constantin Călin este tableta „Mulţumiri soţiei”. Pornind de la sentimentul de gratitudine exprimat faţă de soţie de un artist-fotograf la vernisajul expoziţiei sale, în care a văzut nu un „«clenci» retoric”, ci „recunoaşterea unei datorii”, Constantin Călin scrie: „Prin analogie, m-am gândit imediat la câţiva scriitori şi lingvişti. Productivitatea lor, în certe cazuri, se explică nu numai prin talent şi hărnicie, ci şi prin climatul casnic. Chiar dacă nu contribuie direct, o soţie poate influenţa în bine munca unuia dintre aceştia, prin discreţie, răbdare, solidaritate afectivă, prin acceptarea unei vieţi retrase şi modeste. (…) Cel mai la îndemână exemplu e al lui Bacovia, pentru care căsătoria tardivă cu Agatha Grigorescu a însemnat începutul reabilitării sale fizice şi morale”. Încheiem cu acest elogiu implicit adus Doamnei Ani Călin spicuirea unor elemente ale autoportretului pe care Domnul Constantin Călin şi l-a gravat în granitul hârtiei şi pe care a considerat nimerit să-l aducă în lumina aniversării natalei, cum se mai spune în Bucovina, uşurând astfel şi demersul viitorilor biografi, care cu siguranţă nu-i vor lipsi, şi întregind deopotrivă o galerie de portrete creionate cu talent în paginile „Zigzagurilor”: Iulian Antonescu, Al. Piru, Laurenţiu Ulici, Andrei Pleşu ş.a.

În ce ne priveşte, intrând în lanul verii, am ales macii pentru un buchet sărbătoresc. Însoţit de urarea realizatoarei, colaboratorilor şi a cititorilor „Crai nou” Suceava – Literatură şi Artă, de sănătate, bucurii, de timp şi stare sufletească prielnice realizării proiectelor Domniei Sale. La mulţi ani fericiţi, Domnule Constantin Călin!

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: