E o relaţie de interdependenţă între mişcarea lumii, sedusă de spirit entropic (o notaţie eminesciană din ms. 2260 sună în felul următor: „Marea s-ar face valuri şi n-ar avea absolut nicio mişcare, ci apa ar putrezi şi s-ar băhui, dacă temperatura ei ar fi pretutindeni egală; omenirea ar putrezi în corupţie, speculă şi pornocraţie, dacă n-ar exista între popoare deosebiri de cultură şi mai cu seamă deosebiri de viaţă”), şi reprezentarea în artă. Învestirea ei cu ceea ce s-a numit kalokagathía n-a putut să oprească deriva morală a omenirii care îşi are obârşia în momentul rostirii catastrofalei minciuni „Nu, nu veţi muri!”. Cu alte cuvinte, căderea omului în exterioritate a însemnat pierderea relaţiei directe cu Dumnezeu şi „naşterea” lui în exil, echivalentă cu o altă cădere, în imaginaţie şi în teatru. Fatala muşcătură l-a înstrăinat de sine, de aceea, când a fost întrebat „Adame, unde eşti?”, acesta, paradoxal, încă era, dar nu se mai afla în rai. Prin dubla sa goliciune, cea fizică şi a ieşirii din har, el s-a autoexclus din fiinţare şi s-a acoperit cu eşecul dedublării. A ieşit din neînserata „lumină lină” şi a intrat în dramă, „o neîncetată cumpănire între bine şi rău, între sfinţenie şi păcat”, după cuvântul lui Ovidiu Papadima din „Viziune românească a lumii”.
De obicei, în cunoştinţă de cauză, individul se mulţumeşte să asiste la sufocarea eului profund şi la pervertirea propriei persoane, ca să apară în faţa semenilor într-o înşelătoare aureolă. El detronează cuvântul de pe piedestalul valorii, cocoţându-se fără nici un drept acolo, căci lumea trebuie să-l vadă şi să-l admire, locul ideal de a juca teatru. „Cu vorba îţi făgăduieşte pace, iar cu fapta pregăteşte sabia”, îl caracterizează Sfântul Tihon Zadonski, inspirat din Psalmul 27, versetul 4. Având în vedere că este semănător de vorbe, un asemenea personaj nu simte niciun fel de responsabilitate faţă de ceea ce vântură înaintea oamenilor, iar deviza pare să fie omniprezenta şi satanica „scopul scuză mijloacele”. Să ne amintim de scena magistrală, realizată de Costache Negruzzi („mare prozator”, după George Călinescu) în nuvela „Alexandru Lăpuşneanu”, când domnitorul, ascunzându-şi „râsul teatral şi satanic” de la intrarea în ţară, îşi cheamă boierii la împăcare. O seducătoare şi falsă smerenie a voievodului îi orbeşte pe cei mai mulţi care vor intra în capcana pregătită de cruzimea unui însetat de sânge, oferind, în acelaşi timp, un macabru leac pentru frica doamnei sale. De remarcat că replica sa muntenească, ivită de sub pana lui Al. I. Odobescu, în persoana lui Mihnea, a imaginat o lecţie mai puţin sângeroasă, învestind-o, însă, cu o mascată barbarie. Evident că oribilul spectacol le dă o diabolică satisfacţie, plasându-i în rândul unor dezaxaţi incurabili.
O menţiunea specială merită personajele lui I. L. Caragiale, opera sa reprezentând o adevărată colcăială de „suflete moarte”, pentru care cuvântul a devenit o zornăială stridentă de vorbe. Aici, amanta reprezintă „cel mai sacru amor”, iar bărbatul turbează atât ca îndrăgostit, cât şi în situaţia de gelos. Suntem într-o lume cameleonică de moftangii, a „împieliţării” (termen folosit de Constantin Noica), gata să aclame, pierzându-şi „uzul raţiunii”, „munca, travaliul care nu se face deloc în ţara noastră”. Onorabilii aceştia, „fără prinţipuri”, batjocoresc ţara, limba şi familia, convinşi că, prin plastografierea propriei persoane, îi pot convinge pe ceilalţi de validitatea „prinţipurilor” de care îşi bat joc în fiecare clipă.
Renunţând la alte exemple, de o „iremediabilă tristeţe” (de pomină e cel cu Nichifor Coţcariul, în tentativa de a o seduce pe Malca), se insinuează o firească întrebare: societatea de azi a renunţat la meteahna discutată? Bineînţeles că nu, ba, dimpotrivă, „spectacolul lumii” continuă într-o formă ameţitoare, cu ingrediente din cele mai sofisticate, exacerbând căderea şi decăderea omului printr-o malefică orizontalizare. Lupta, mai puţin vizibilă, e de a transforma omul într-o păpuşă mecanică, fără suflet, fără limbă, fără tradiţii, fără patrie şi, mai cu seamă, fără credinţă. Nu mai contează nimic decât supermarketul, sexul şi corectitudinea politică. Nu mai răcneşte nimeni, în cea mai pernicioasă furie, „Răstigneşte-L!… Răstigneşte-L!…”, însă, cine-i atent la ce se petrece sub ochii noştri, vede că răstignirea continuă în fiecare zi, într-o înspăimântătoare veselie. Ne aflăm în ceasul al XI-lea şi măcar acum să ne aducem aminte de cuvântul Apostolului Pavel: „Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem” (I Romani 14, 8). Ne-am „emancipat” şi nu mai vrem să fim ai Domnului. De aceea, ne punem obrăzar şi nu facem altceva decât să jucăm un rol, închipuindu-ne că nu vom muri, când va trebui să dăm socoteală. „Aşa e firea – glăsuieşte lucrarea «Urmarea lui Iisus Hristos», apărută la Mănăstirea Neamţ, în 1923 – ca să caute numai la cele din afară. Firea se înşală adeseori în judecăţile sale; darul însă, ca să nu se înşele, nădăjdueşte spre Dumnezeu”. Să luăm aminte…
Comentarii