Propria lentilă perceptuală se îndreaptă mai întâi spre sinea mea şi spre evenimentele ce mi-au marcat devenirea. Şcoala în timp de război, cu absenţa unora din cei dragi, cu ferestre în camuflaj, cu premilitari în marş, cu alarme, moarte şi refugiu, cu atmosferă de nesiguranţă; apoi reîntoarcerea în Moldova în condiţii de foamete şi sărăcie, în sălile de clasă cu ierni îngheţate, dar dezgheţate de inimile noastre calde în orele de citire, socotit sau în cântările şi poeziile de la serbările şcolare: Presăraţi pe-a lor morminte, Trei culori sau În veci s-or naşte pui de lei. Începusem şcoala cu plăcuţa, aşa de fragilă, încât nu era o tragedie mai mare decât spargerea ei.
O viaţă de om: de la plăcuţă la tabletă. Ce salt în timp! Dar nu ca cel de la abac la maşina de calculat. O altă eră în sistemul educaţional.
Am vieţuit între secole şi între milenii. Război, secetă, foamete, schimbare de regim, instaurarea Republicii, colectivizare şi industrializare. Reforma învăţământului, 1948, şi toate cele ce au urmat. Generaţia mea a învăţat în clase în care sobele erau reci, degetele degerate şi apa îngheţată peste noapte la spălător, dar cu imboldul că totul se poate depăşi, că, prin tenacitate, achiziţiile sporesc, ba chiar se pot dărui celorlalţi. Studenţia a adus cu sine alte probleme şi a format caractere. Am fi nedrepţi dacă am cârcoti. Cu bune şi rele, cu exagerări ideologice impuse, am selectat şi triat totul, formându-ne pentru viaţă.
În deceniu şase al secolului trecut, am început să dau înapoi şcolii ce-mi dăruise. La catedră am trăit satisfacţia şi bucuria comunicării cu elevii şi evenimentul unic, Centenarul Liceului „Nicu Gane” în 1970. Am trecut prin schimbările structurale de după 1989. Anul 2000 nu a reprezentat, prin ieşirea de la catedră, o rupere de şcoală. Din contra, mă pregătisem pentru noul statut. Am rămas tot om al şcolii, urmărind mobilitatea sistemului adaptabil la noile tipare de gândire. Şcoala? Profesor facilitator şi partener în învăţare. Metode moderne centrate pe elev, noi şi, totuşi, practicate dintotdeauna.
Şi acum, despre locul naşterii mele profesionale: Fălticeni, Liceul „Nicu Gane”.
Începuturile învăţământului coboară în timpul când şcoala se făcea în pridvorul bisericii. Grămăticii. La Rădăşeni, pare să fi fost şcoală pe la 1612, în care s-a luminat Tomşa Vodă. Învăţătura urma statutul social cu preceptori în familie sau învăţământ particular. Anaforaua de la Constantin Mavrocordat de la 1780 facilita învăţarea. Şcoala Domnească condusă de Neofit Scriban, la care a învăţat Nicu Gane, se adaugă celor câteva particulare. Şcoala se făcea după metoda lancasteriană din era începuturilor: monitorul avea în subordine şcolarii. El scria la tablă, cei din bancă exersau cu degetul în nisip. De la nisip se trecea la silabisire. Pe Uliţa Rădăşeni fusese o astfel de şcoală. Apoi, să nu uităm celebra Şcoala de catiheţi şi az, buche, vede, glagore. Nici unicitatea conservatorului de teatru, înfiinţat de boierul Constantin Istrati la Rotopăneşti, nu poate fi trecută cu vederea. Înfiinţarea Gimnaziului în 1870 a fost o mare izbândă.
Reformele lui Cuza au adus obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar. S-au înfiinţat şcoli rurale. Şoldăneşti şi Oprişeni dezvoltă şcoli. Mai întâi în case închiriate, apoi în locaţii proprii. Boierul Basarabeanu pune în 1939 piatra de temelie pentru clădirea proprie a şcolii Şoldăneşti. Reforma lui Spiru Haret temeinicise şcoala românească: ai noştri, ca leii! Se insista pe coordonate importante: educaţia minţii, sanitară, artistică, moral-religioasă, practică.
Şi o nouă izbândă: Liceul „Nicu Gane”, 1923. Şi alte noi şi noi reforme, cu învăţământul de 7 sau 8 clase, cu dascăli şi elevi ce au înnobilat şcoala fălticeneană. Cu oprelişti în condiţii de război (spital militar şi în Primul şi în al Doilea Război Mondial în clădirea şcolii), cu sacrificiul întreruperii studiilor şi a continuării învăţării pe alte meleaguri, la Blaj. În condiţii vitrege, şcoala fălticeneană, chiar şi prin învăţământul particular, a avut continuitate. Chiar şi când, după model sovietic, s-a trecut prin şcoala medie de 10 sau de 11 clase. Devenit pentru o vreme liceu industrial cu clase de profil real, nu a scăzut ştacheta. Redevine Liceu teoretic, apoi Colegiu Naţional.
Pe harta mentală a fiecăruia dintre noi, străbate un fluid de lumină. Etapa digitalizării consemnează alte perspective educaţionale. Digitaliada este o provocare a educaţiei flexibile în raportul dintre actorii implicaţi în sistemul şcolar diferit amprentat. Se va generaliza în procesul învăţării? Oricum, la baza acesteia este multă trudă întru temeinicire. Modernitatea se aşază pe o structură clasică solidă. Altfel, ca în concepţia maioresciană, rămâne o formă fără fond.
Retrospectivă pentru perspectivă. Voiaj al regăsirii sinelui. Ecouri în cotidian. Analfabetism funcţional? Ne racordăm din mers. Şi mentalul generaţiei mele primeşte provocarea. De la plăcuţă la catedră şi de aici la tabletă, platformă educaţională şi on-line. Puterea este în noi, în şcoala românească şi în noua eră a învăţării sincronice din societatea digitală.
MIOARA GAFENCU
Comentarii