Timpul, progresul tehnologic schimbă firesc nomenclatorul meseriilor. Dintre cele tradiţionale – cândva, fiecare preţuită ca „brăţară de aur” – unele au pierit ori sunt pe cale de dispariţie. În vorbire şi prin dicţionare ele mai rămân ca un fel de vestigii lexicale, susceptibile de pronunţii sau grafii eronate. Întrucât nu este cazul să fie discriminate, se cade să le aplicăm şi lor cerinţele corectitudinii…
Dar nu numai cuvintele pentru care unii vorbitori (mai ales tineri) nu mai au în minte, pe deplin clară, realitatea la care se referă prezintă dificultăţi de domeniul ortoepiei şi ortografiei, ci şi unele elemente lexicale „vii” care denumesc meserii, unelte sau ateliere încă în serviciul comunităţilor. În continuare, câteva observaţii atât despre cuvinte oarecum „pensionate”, cât şi despre altele, mai numeroase, „în activitate”.
Pentru denumirile de meserii autohtone sau de împrumut (avem în vedere variantele literare, nu pe cele regionale; de fapt, de cele mai multe ori, acestea identifică, mai degrabă, ateliere sau puncte de lucru în care se practică profesiile respective) se menţine de multă vreme o anume nesiguranţă în selectarea sufixului specific: –ărie sau –erie. Cele mai multe îl „preferă” pe primul şi sunt corecte ca atare, pentru că se formează de la numele ce desemnează meseriaşul, care se termină în –ar: brutărie, cofetărie, fierărie, măcelărie etc. În lucrări mai vechi referitoare la sufixe apar şi denumiri pentru meserii / ateliere devenite rarităţi sau dispărute: birjărie, mănuşărie, zeţărie, ceaprazărie ş.a. La vremea folosirii lor mai frecvente, aceste ultime cuvinte, dar şi altele (precum sifonărie) erau uneori rostite sau scrise în varianta (neacceptată de DOOM) cu sufixul –erie, pe care o mai întâlnim şi acum: „care avea o cizmărie, care o sifonerie, care o frizerie” – citat în România literară nr.6/2008, p.14; „ultima sifonerie din NY” – adevărul.ro, 3 iunie 2018; „cândva a fost o sifonerie unde stau eu” – oradeaculturala.wordpress.com, 11 februarie 2019. (Desigur, cuvântul ar merita un comentariu mai amplu, date fiind derivatele, de regulă metaforice, de la a sifona, pe care dicţionarele nu le-au luat încă în seamă: „Caracatiţa sifonării fondurilor publice”– stiripesurse.ro, 17 iulie 2018; „cum se sifonează banii alocaţi pentru dezvoltarea României” – adevarul.ro, 28 septembrie 2016.)
O situaţie aparte o prezintă lexemul lăcătuşărie, pe care norma îl „acreditează” cu sufixul –ărie, dar în vorbire şi scris sunt mai frecvente formele cu celălalt sufix. Pe internet, Google atesta, la un moment dat, 94 100 prezenţe pentru lăcătuşerie şi numai 4 670 pentru aşa-zisul corect lăcătuşărie. Situaţie de aşteptat, de vreme ce numele meseriaşului este lăcătuş, şi nu *lăcătuşar, iar consoana finală a acestuia îl atrage mai degrabă pe e decât pe ă.
Pentru cealaltă categorie de asemenea denumiri, norma a impus sufixul neologic –erie, din motive (adesea fonetice) diferite: în cazul lui parfumerie, pentru că aşa a fost împrumutat din franceză (parfumerie); pentru (vechile) bragagerie, cherestegerie, carmangerie etc., fiindcă era o pronunţie (mai) lesnicioasă a sufixului după consoane de acest tip. Totuşi câteva împrumuturi din franceză au devenit literare în varianta cu sufixul românesc (probabil, sub presiunea frecvenţei mai mari a acestuia): librărie (librairie), papetărie (papeterie), marochinărie (maroquinerie). De precizat că librar, papetar s-au format de la librărie, papetărie, şi nu invers.
Tot referitor la meserii, să mai amintim oscilaţia dintre corectul chelner(iţă) (din germ. Kellner) şi chelnăr(iţă): „chelnăriţele au făcut schimbul de generaţii” (România literară nr.48/2007, p.14; „ne mâniem la restaurant când chelnărul , fiindcă este ocupat, întârzie…” (academia.edu, 12 iunie 2018). N-ar fi, de asemenea, lipsit de interes cazul unei profesii „vii” , cea de coafor („bărbat care are meseria de a coafa”), acelaşi cuvânt desemnând şi „atelierul unde se aranjează părul (la femei)”. Omonimia cu pricina este atât de derutantă, încât, într-o emisiune de televiziune de la Antena 1 (7 mai 2020), se propunea varianta *coafez, fiind combătută cea de coafor, pentru executant. Este curios faptul că DOOM 2005 înregistrează substantivul masculin coafor, precizându-i pluralul coafori, dar nu şi numele atelierului cu pricina (poate se consideră că singura formulă acceptabilă ar fi salon de coafură), pe care-l regăsim doar în Micul dicţionar academic (2010) şi în Noul dicţionar universal al limbii române (2006). Acesta din urmă (la vremea apariţiei primei sale ediţii i-am prezentat atuurile în „Crai nou”) este singurul care propune corect forma de plural: coaforuri, pe care se întâmplă să n-o nimerească chiar şi publicişti reputaţi: „a cărei poveste va fi citită pe viitor în toate coafoarele de provincie, în reviste glossy, de la povestea coafurii de Teleorman la preşedinţia Consiliului UE” – scrie în registru ironic (ţinta este uşor de recunoscut) o distinsă intelectuală în adevarul.ro, 9 februarie 2019.
Cât priveşte uneltele, ar fi, de pildă, de menţionat mutaţiile ortografice pe care le-au suportat foarfeca şi fierăstrăul. Dacă, până în 2005, variantele literare pentru aceste cuvinte erau foarfece (substantiv neutru: un foarfece – două foarfece) şi, respectiv, ferăstrău, odată cu noul DOOM s-a modificat norma, fiind acceptate formele foarfecă (substantiv feminin: o foarfecă – două foarfeci) şi fierăstrău / ferăstrău (prima pronunţie şi grafie fiind preferabile).
În sfârşit – tema fiind mult mai amplă decât am izbutit s-o ilustrăm aici – să notăm că există tendinţa ca literarul menghină (frecvent şi în contexte metaforice) să apară articulat în varianta menghinea (în loc de menghina): „ieşiţi din menghinea abuzivelor elite” (România literară nr.8/2007, p.3); „entităţi prinse de menghinea unui nou Război Rece” (bursa.ro, 29 martie 2018). Tendinţa are probabil legătură cu originea turcească a cuvântului (mengene) şi cu varianta menghenea (o menghenea) care mai circulă.
I. NEDELEA
Comentarii