În linia 3,14

Din „cercul” tuturor celor care se află în această perioadă nefastă în confruntarea cu nemilosul coronavirus, se vorbeşte cel mai adesea – fireşte, cu tot interesul – despre cei din „linia întâi”: cadre medicale, poliţişti, militari, slujbaşi ai administraţiei etc. Uneori, da, chiar şi despre ziarişti! Dar nu despre aceştia (din urmă, în înşiruirea de aici) aş vrea să scriu câteva cuvinte, ci despre unii părelnic aflaţi în liniile mai dinapoi, deşi la datorie încă de la început. Cei cărora le-am golit încă mai bine de o lună rafturile de făină, conserve şi ulei şi care, după putinţele afacerilor din care fac parte, le-au umplut iar. Vânzătorii din magazinele rămase încă deschise au fost printre primii dotaţi cu măşti, mănuşi şi viziere, spre binele lor şi al nostru, fără să le ceară de la stat sau ONG-uri; era treaba lor, s-au echipat. Mai mult, au fost, din câte înţeleg, dintre primii care s-au „rărit” în faţa noastră, eventual înlocuindu-i pe cei aflaţi în spate (feriţi de eventuala boală sau de pierderile economice ale firmelor). Pentru cumpărăturile noastre „urgente”, pe bază de declaraţie, ei sunt acolo… să ne servească, uneori privindu-ne cu mustrare sau frică dacă ne precipităm, ne înghesuim, le suflăm în faţă. Mda, ei sunt printre cei din urmă, sunt cei care nu pot renunţa la lefurile lor minuscule şi fără bonusuri, sunt printre cei care, dacă nu şi-ar asuma riscul de-a fi cum au fost dintotdeauna, nu le rămâne decât avantajul de a pleca să culeagă sparanghelul nemţesc.