Mugur ivit din viguroase rădăcini

Începutul acestei primăveri, parcă mai grăbită ca altădată, a tras deja zăvorul din muguri. Unul, ivit din „rădăcini” viguroase, aparţinând solului udeştean, a ajuns la mine. Emoţii şi aduceri-aminte.

Mugurel Rusu mi-a oferit drept mărţişor cea de-a treia sa carte, „De vorbă cu bătrânul Oadeci”, apărută la Editura PIM, Iaşi, 2020.

Mă bucur că acolo, la Udeşti, am lăsat şi eu o zestre din cuvinte, lumini la ferestrele şcolii, aripi cu subtile bătăi, care seamănă cu migală roadele cugetării.

Într-o ţinută grafică adecvată, cu imaginea Oadeciului, supranumit de Eusebiu Camilar „Everestul” Udeştiului, pe prima copertă şi cu altele la fel de sugestive, din acelaşi spaţiu geografic, pe coperta a doua, se cuvin a fi menţionate şi cuvintele aşezate aici, în deplină potrivire cu zâmbetul din fotografia alăturată a autorului: „Îndrăgostit de meleagurile natale, autorul stă de vorbă cu dealul ce străjuieşte Oadeciul, ca şi cu un bătrân care a văzut multe la viaţa lui. Întâmplări de demult sau mai de curând fac deliciul acestei lucrări pe care o citeşti uneori plângând, alteori râzând cu poftă, dar tot timpul cu sufletul la gură. Mugurel Rusu este nu numai un iubitor de natură, ci, cu precădere, şi un iubitor de oameni. Se simte legat iremediabil de udeştenii printre care s-a născut şi a crescut. Şi nu-i pare deloc rău că este şi el udeştean…”.

De subliniat faptul, chiar de la început, că autorul dedică această carte „unui om «bolnav» de o boală cronică, posibil să fie din naştere, dar, oricum, e molipsitoare. Este boala «bunului-simţ». Vă rog să nu faceţi donaţii! Nu vreau să îl vindec. Aş vrea să moară la adânci bătrâneţi de boala aceasta. Vă sugerez să staţi în preajma lui, tocmai că este contagioasă! Vă avertizez: a virusat şcoala, primăria, bineînţeles familia şi pe toţi cei care au luat contactul cu el. Este un domn înalt, cu o alură atletică şi se numeşte Iacob Dumitru.

Secţia de oncologie «Boala bunului-simţ» este plină şi aş vrea să enumăr aici câţiva «pacienţi», cu un grad avansat în boala aceasta: primarul Cristea Ostrovan, viceprimarul Mihai Pantiuc, secretarul Mircea Ţan, directorul şcolii Marius Golea, fostul director coordonator Emil Simion, şeful postului de poliţie Petrică Bârleanu, fostul primar Savel Botezatul şi mulţi alţii”.

Cele 28 de titluri din „Cuprins” se referă la diferite perioade din istoria Udeştiului, având drept personaj central bătrânul Oadeci personificat. Totul se deschide şi se închide în jurul lui, asemenea corolei unei flori. E un fel de trecere în revistă, începând cu acea zi frumoasă din octombrie, când ascultătorul trimis de autor s-a hotărât să urce pe Oadeci: „Picioarele mi se opresc la poalele lui şi atunci îmi dau seama cât de mare este el şi cât de mic sunt eu…”. Rămâne plăcut surprins când o voce baritonală, dar caldă, l-a întâmpinat cu un bun venit!

„– Ce faci, omule, aici?

– Nici eu nu mai ştiu. M-a trimis cineva să stau de vorbă cu matale şi să te ascult.

– Bine ai făcut, că începusem să uit să mai vorbesc, iar gândurile îmi dau ghes”.

Cu emoţie şi bucurie se înfiripă dialogul. Musafirul l-a rugat să înceapă cu începutul pentru că aşa începe şi Sfânta Scriptură: „La început Dumnezeu…” (Geneza 1.1)

„– Atunci şezi aici, la pieptul meu, să-ţi povestesc!” îi spuse Oadeciul.

Nerăbdător, oaspetele l-a rugat să-l lase să recite el mai întâi „Balada bătrânului Oadeci”, alcătuită din 88 de versuri emoţionante: „Foaie verde de salcâm/ Astăzi am ieşit în drum/ Să găsesc un om sau doi/ Să stea de vorbă cu noi/ Sau mai bine să le spună/ Oadeciul vreo vorbă bună/ Că multe ştie săracu’/ De când stă şi-ascultă satul…/ După căutare multă/ S-a găsit un suflet bun/ Care vrea să te asculte/ Şi s-a înturnat din drum/ A lăsat orice lucrare/ Din al său timp preţios/ Spune tot ce ştii matale/ Despre-acest sătuc frumos!…/ Şi iar verde de salcâm/ Oadeciule, bătrân bun/ Mândru sunt şi fericit/ Că astăzi te-am întâlnit/ Niciodată n-oi uita/ Glasul tău şi vorba ta/ Ca să ştie lumea toată/ De această mândră vatră”.

Impresionat de cele auzite, Oadeciul începe a-i mărturisi din existenţa sa: „Eram un june mândru şi falnic, stăpân peste toate ţinuturile astea, însă nefericit, singur. Odată, aruncându-mi ochii în zare, am văzut o tânără care venea şerpuind undeva, la vale. Era apa Sucevei. Aş fi vrut să mă smulg din rădăcini şi să mă duc să o îmbrăţişez, dar nu aveam cum… Ridicându-mi fruntea spre cer am cerut binecuvântarea Lui”.

Este interesant modul cum autorul începe să înnoade meşteşugit lucrurile, să intre în intimitatea familiei Oadeciului. Rămasă însărcinată, iubita a adus pe lume o fetiţă „de o frumuseţe nemaiîntâlnită”, deşi tatăl visase un băiat care să-i poarte numele. Era însă bucuros. Semăna cu maică-sa, moştenindu-i şi caracterul ei „umed”, punându-i numele „Udeasca”. A venit apoi şi un băieţel, cu numele „Pâscari”. Nu mică le-a fost bucuria când a sosit pe lume şi al treilea odor, numit „Soloboteni”. Timpul nu a stat pe loc. Vremea plecării copiilor la casele lor sosi pe neaşteptate. Toţi au fost înzestraţi cu pământuri şi alte averi.

Frumoasă poveste deapănă autorul, reuşind să fure uşor gândurile cititorului. Înţelegându-se cu fraţii, cei trei copii şi-au unit pământurile într-o singură denumire: Udeşti. Lor li s-au mai adăugat şi vreo 80 de familii de ardeleni bejenari care au auzit de hărnicia şi armonia ce domnea aici. Ascultătorul ardea de nerăbdare să afle şi alte lucruri despre începutul acestui sat. Cu înţelepciunea-i cunoscută, Oadeciul i-a vorbit apoi despre biserică, clopotniţă, troiţă, şcoală şi primul ei învăţător, despre slujitori devotaţi învăţământului, de unde s-au ridicat oameni învăţaţi, care au purtat cu cinste numele de udeşteni. Oftând, Oadeciul s-a oprit. L-a privit îngândurat pe ascultător. I-a spus să se aşeze mai bine pe pieptul lui. El îşi va chema câţiva copii de-ai lui, din timpuri nu prea îndepărtate, ca să-i povestească lucruri petrecute în războaie. Sunt pagini presărate cu dramatism, sărăcie, foamete, familii orfane şi alte dureri greu de suportat. Cum un necaz nu vine singur, bătrânul Oadeci „lăcrimând, cu fruntea încreţită şi cu tristeţea lui de părinte”, i-a povestit şi lui Mugurel, venit în vizită, despre acele momente de cumpănă privind întovărăşirea şi colectivizarea. Bun sfătuitor, trecut prin atâtea valuri învolburate ale vremii, înţeleptul le-a spus: „Măi băieţi, toate regimurile au avut şi părţi bune şi părţi rele. De la toate să luaţi partea plină a paharului şi nu uitaţi să mai treceţi pe la mine, iar tu, Mugurel, cred că multe mai ştii! Mai adună şi de alţii, că mă bucură când aud întâmplările copiilor mei”.

În 18 pagini dense, inspirat lucrate cu sufletul, având titlul „Copilărie, dulce copilărie…”, autorul îşi etalează calitatea de autentic şi iscusit povestitor, în amintiri aşezate cu nostalgie pe vârste, rememorate cu ochii maturităţii, dau farmec şi culoare scrisului, conducând, vrând-nevrând, până la pragul vrăjit al copilăriei: grădiniţa, clasele I-IV şi apoi V-VIII. Abundă năzbâtii şi întâmplări comice, altele mai triste pentru că el şi cu Ţuţu erau „în capul listei”, cum se spune. Aveau uneori idei năstruşnice, îmbrăţişate imediat de cei de seama lor: disputa cu Puiu pentru că de acesta ascultau toţi copiii în pauze, la grădiniţă: „Invidios, cum eram, l-am păzit până l-am prins singur şi l-am împins jos. Eram pregătit să-i dau şi o palmă, dar când am văzut că toată gloata fuge după mine, l-am lăsat şi am alergat în spatele grădiniţei…”. Ce a urmat nu-i deloc de râs. Seamănă cu ceea ce păţise Nică (Ion Creangă) cu pupăza în iarmaroc.

Începând cu clasa a V-a, spune autorul, „Mi-am arătat şi mai mult arama”: obrăznicii în timpul unor ore, lecţii privind „arta” fumatului, fotbalul, scăldatul în pârâu, furtul căpşunelor din grădina lui Ciontu, împreună cu Ţuţu, gata să fie prinşi de păgubaşi.

O idee periculoasă, mărturiseşte autorul, a fost aceea de a fura, repetat, pachete de ţigări „Triumf” (scump), ascunse în pungile cu sare pe care le umpleau singuri din magazia Vicăi lui Pascal, fiind cu inima cât un purice, ajunşi la cântărit marfa; aruncatul cu roşii de după gard în maşinile de pe şosea, cu urmări, uneori, greu de îndurat; sustragerea unor filtre de motorină de la tractoarele CAP printr-o metodă inventată ad-hoc.

Cum se vede, nu aveau deloc stare, născoceau mereu. Căţăratul pe frânghie de pe un mal pe celălalt al unui râu adânc, legată între doi copaci, s-a sfârşit nu tocmai pe placul unuia dintre ei, care a tras o spaimă grozavă, aterizând forţat în mijlocul apei.

Cu regret şi cu durere în suflet, autorul încheie acest capitol cu o frază compensatorie: „Aşa a fost copilăria noastră, mult diferită de cea a copiilor de astăzi: noi furam căpşuni şi cireşe, iar ei fură Wirelees”.

Mugurel Rusu este prezent „Din nou pe bătrânul Oadeci”, cu noaptea-n cap, păşind uşor pentru a nu-l trezi. Era vremea colindatului între Crăciun şi Bobotează. L-a găsit supărat. Nu îl colindase nimeni. A vrut Mugurel să o facă: „– Lasă, nu colinda! Covrigii mi s-au uscat, nucile au făcut carii, iar merele au îngheţat. Mai bine spune-mi ce ai mai scris în carte?”.

Surprins de întrebare, autorul a îngânat ceva legat de copilărie. Privindu-l cu o sprânceană ridicată, bătrânul i-a sugerat să treacă la altă etapă a vieţii: tinereţea. A simţit deodată un nod mare în gât pentru că „tinereţea mea nu a fost chiar exemplară şi parcă nu le-aş scrie pe toate”, îi răspunse ruşinat. Urmează pagini pline de umor, de neprevăzut, specifice acestei vârste, multe şi deocheate.

Autorul strecoară în paginile cărţii şi câteva crâmpeie din Revoluţia din Decembrie 1989, auzite de la bătrânul Oadeci. Redate în acelaşi stil caracteristic, cu accent pe dialog, pe dramatizarea acţiunii, le încheie cu acele vorbe din popor: „Pleacă ai noştri, vin ai voştri, iar noi rămânem ca proştii”, întrebându-se totodată: „Oare nu au murit atunci prea mulţi omeni pentru puţine rezultate azi?”.

Scriitorul abordează şi „Udeştiul de azi”, cu trimitere la primarii care au condus şi conduc comuna, la oamenii harnici din şcoli, la personalul medical, la feţele bisericeşti, nominalizându-i pe cei mai valoroşi, deoarece „Udeştiul este frumos, că aici găseşti unitate în diversitate”.

Emoţionante pagini se întâlnesc şi în „O ultimă discuţie cu Oadeciul”, bine ticluite, un fel de punct culminant: „Este ora şase fix. O dimineaţă nu tocmai friguroasă la jumătatea lui Gerar… Îmi împachetez cu grijă amintirile, aşezându-le în rucsac, apoi păşesc cu grabă spre prietenul meu drag. Nu vreau ca ivirea zorilor să ne tulbure discuţia”. Dialogul prinde repede contur. Întrebându-l ce are în rucsac, aflăm cu surprindere că „E hrana ta de toate zilele. Bucuriile copiilor tăi”.

Bătrânul s-a bucurat că l-a tutuit şi i-a spus râzând că „aşa vorbesc prietenii între ei“.

Răsfoindu-i scrierile, Oadeciul a observat că nu a notat nimic despre cei doi copii adoptivi ai lui: „Despre unul am mai scris câte ceva, bătrâne Oadeci, doar el este ascultătorul şi tocmai lui i-am dedicat cartea. Uite-l că vine şi el încoace”.

Frecându-şi palmele, Dumitru Iacob a salutat reverenţios şi apoi a dat mâna cu ei. Întrebat de bătrân dacă el vede ceva scris despre celălalt fiu adoptat al său, dădu negativ din cap.

Cam gureş de felul lui şi înfipt uneori, Mugurel îi spuse bătrânului rămas nedumerit ca despre Emil Simion să vorbească el şi Dumitru Iacob „pentru că îl cunoaşteţi foarte bine”. Cititorul va descoperi dialogul dintre cei doi, presărat pe-alocuri cu sare şi piper.

Mulţumindu-i bătrânului Oadeci pentru ospitalitate, cei doi i-au promis că vor mai reveni pe la el. Era deja ora 7.30. Dumitru Iacob avea de la 8 ore cu elevii.

Cuvintele de încheiere, în propoziţii şi fraze scurte ascund în haina lor un creator cu certe calităţi: „În sat au început să cânte tot mai des cocoşii, iar câte un câine somnoros încerca să-şi dreagă glasul. Satul căpăta din nou viaţă. Paşii mei coboară agale. Izvorul parcă şi-a mărit debitul. E semn că Oadeciul a început să plângă mai tare. Încep şi eu să plâng. Nu ştiu. Sunt lacrimi de tristeţe sau de fericire? Sau poate amestecate…”.

Totul e spus aici, în carte, sub semnul poveştii, sub semnul „A fost odată”, începând cu „Balada bătrânului Oadeci” şi încheind tot cu sintagma „A fost odată”: „A fost odată şi astăzi nu mai este/ Şi poţi să crezi c-a fost poveste… A fost odată aici tineret/ Care habar n-avea de internet/ Au fost aici bunici care creşteau nepoţii/ Aşa a fost aici şi se iubeau cu toţii/ A fost, a fost şi nu mai este/ Toate-au rămas doar o poveste…”.

Mugurel Rusu este pe un drum bun. Are har, are voinţă, putere sau cum se spune prin sat: „Are stuchit la furcă”. Regionalismele, unele cuvinte populare, dialogul, monologul interior, propoziţiile scurte, adresarea directă, unele repetiţii cu o anume încărcătură, asigură consistenţă scrisului său. Este nevoie însă de mai multă preocupare faţă de unele compartimente ale limbii, de mai multă lectură, deoarece drumul spre succes rămâne mereu un drum în lucru.

Cartea „De vorbă cu bătrânul Oadeci” este o reuşită, semn sigur că autorul încearcă să se apropie de înaintaşii săi udeşteni în ale scrisului. Cu răbdare, timpul îi va fi bun prieten şi îi va strânge, cândva, în braţe roadele.

 EMIL SIMION

Print Friendly, PDF & Email

4 Comentarii

  1. Brateanu Gavril says:

    Sunt mândru că sunt Udestean. Cum aș putea intra in posesia acestei cărti?

  2. Foarte frumos citind mi au dat lacrimile uitasem de satul meu frumos cu preocuparea pentru virusul asta care omoara mii de oameni aici in Spania si in ti sta lumea Mugurel a reusit sa ne aduca Udestiul cu oamenii lui aproape

  3. Ciubotaru Elena says:

    Felicitari ptr fraumoasa prezentare a cartii si in speciale ptr. autor. A ti reusit sa ma intoarceti in timp, trecandu mi prin fata ochilor o mare parte a copilariei. Multumesc!

  4. Puiu din Udești says:

    Felicitări colegului meu de scoală generala pentru aceasta noua aparitie editoriala. Ii doresc succes în această nobilă îndeletnicire !

    Si domnul profesor Emil Simion merita felicitari pentru frumoasele cuvinte, numai de dânsul meșteșugite, la adresa cărții lui Mugurel.

    Mă bucur că sunt udeșteni care mențin vie flacăra culturală a acelor locuri binecuvântate.

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: