Profesori suceveni de top
„Salve magistra”, aşa au întâmpinat-o elevii de la Liceul Militar „Ştefan cel Mare” din Câmpulung, în prima zi de şcoală, pe profesoara Ana Dumitrescu Osadeţ, care urma să predea limba română şi limba latină.
„Când am intrat în clasă, în loc de firescul salut, am auzit un «drepţi» inexplicabil pentru mine. Ca un corp compact, în uniforma bleumarin, toţi elevii s-au conformat, ridicându-se la marginea băncilor, salutând în limba latină «salve magistra». (…).
Am avut norocul să găsesc nişte elevi deosebit de serioşi pentru vârsta lor (…). Unii posedau o anume distincţie în exprimare, un stil captivant. Mulţi erau înzestraţi cu talent literar. A fost o deosebită plăcere să organizăm un cerc literar, în care să-şi prezinte scrierile originale şi mai târziu să edităm o revistă de specialitate”, sunt confesiunile profesoarei Dumitrescu.
Entuziasmul de la început s-a preschimbat mai târziu într-o întâmplare dramatică, după cum a mărturisit:
„Nu existau manuale şcolare de specialitate. Se editau unele în număr foarte mic, insuficient pentru a ajunge în nordul Moldovei (…). Modalităţile concrete de lucru cu elevii se bazau pe direcţiile trasate de programa analitică elaborată de Ministerul de Resort (…).
În lipsa unei practici didactice mai îndelungate sau a unor schimburi de experienţă personale, baza predării rămânea îndrăzneala creatoare proprie.
O asemenea cutezanţă m-a costat scump (…).
Începând, la clasa a IX-a, cu Istoria Literaturii vechi, capitolul introductiv se intitula «Mănăstirile, focare de cultură» (…). Predam la una din clasele a IX-a capitolul menţionat cu această denumire şi în programa şcolară. (…). Subliniam bogăţia şi frumuseţea limbii scrise, menţionând tiparniţele în care au apărut primele scrieri. Explicasem de ce au fost tipărite în cadrul mănăstirilor”.
Aşteptând în faţa clasei „echipa bucureşteană” de ofiţeri superiori care asistase la oră pentru a primi aprecierile meritate a primit doar reproşuri pe un ton ridicat şi a fost sancţionată pentru că „la orele de română, la clasa a IX-a, profesoara şi-a permis să facă propagandă religioasă într-un liceu militar”.
Privitor la acest episod, fosta mea colegă mai mărturiseşte: „În anul şcolar următor am plecat de la Liceul Militar «Ştefan cel Mare» motivând prin faptul că «nu suport clima». Aveam în suflet amarul unui sentiment risipit printre brazii Rarăului. Visul meu de început se zdrobise între zidurile clădirii liceului” (pp.176-194, din ediţia a II-a a cărţii).
„După terminarea facultăţii, înarmată cu dragoste pentru profesia aleasă, cu visuri îndrăzneţe şi mai ales cu elanul primilor ani ai tinereţii, m-am prezentat la şcoala de 7 ani din Vicovul de Sus – Laura, unde catedra de Limba şi Literatura Română era liberă”(…). Aşa îşi începe amintirile prof. Petruţa Bejan Grigore.
„Elevii erau disciplinaţi, cuminţi şi foarte receptivi la lecţii. Aşteptau cu nerăbdare ziua de sâmbătă, când le făceam lectură particulară. Le citeam fragmente bine alese din opera lui I. Creangă, povestiri din opera lui M. Sadoveanu sau Ion Brătescu Voineşti, poezii de V. Alecsandri, G. Coşbuc, G. Topârceanu. Erau numai ochi şi urechi. Învăţau versuri şi erau fericiţi când îi lăudam şi le dădeam câte o notă mare (…).
După un an, în toamna lui 1958, am fost transferată la Liceul nr.1 din Rădăuţi, astăzi Colegiul Naţional «Eudoxiu Hurmuzachi» (…).
Mă pregăteam pentru orele zilnice cu seriozitate, răbdare, răspundere, dar şi cu o mare dragoste. Aveam satisfacţie şi bucurie pentru reuşita elevilor la examenul de admitere în liceu, la bacalaureat şi la examenul de admitere la facultate (…).
Între anii 1969-1980, am coordonat revista liceului, «Muguri», cu o tradiţie foarte veche.
După luarea examenului [gradul I didactic], am făcut parte din grupul de profesori ce efectuau inspecţii speciale pentru examenul de definitivat şi gradul II didactic în oraşul Rădăuţi şi în împrejurimi. Pentru întreaga activitate didactică şi cultural-artistică, am fost făcută profesor fruntaş.
Nu pot spune că nu m-a bucurat, dar ceea ce m-a impresionat, m-a emoţionat uneori până la lacrimi au fost rândurile pe care le-am primit de la unii elevi, după terminarea liceului.”
„Profesoarei care, într-un sens profund mi-a deschis întâi ochii asupra Literaturii” (…). Fraza de mai sus am extras-o dintr-o scrisoare a fostului ei elev Liviu Marinescu – cadru didactic universitar la catedra de limbi străine la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava.
Mai redau câteva rânduri emoţionante: „Dacă Dumnezeu îmi va îngădui să fiu şi eu profesoară de română, singurul lucru care mi-l doresc este să fiu tot timpul carierei mele ceea ce sunteţi dvs. pentru mine, pentru toţi elevii, o doamnă cu suflet de aur şi o profesoară excelentă!”. Semnează Doina L. (devenită prof. de limba şi literatura română în judeţul Suceava) (pp.296-311).
Prof. Petruţa Bejan este buna mea colegă din anii studenţiei şi legăturile noastre nu s-au întrerupt de-a lungul celor peste 65 de ani, de când ne cunoaştem. N-am uitat că m-a primit în patul ei din cămin, unde am locuit un timp. Acum, mai umplem golul singurătăţii depănând, la telefon, amintiri sau împărtăşindu-ne experienţele noastre actuale.
„Între profesorii care au contribuit decisiv la consolidarea prestigiului Şcolii Pedagogice din Suceava, se numără şi domnul Vasile Dănilă.
Timp de aproape 3 decenii fără întrerupere a făcut parte din detaşamentul de avangardă al acestei şcoli, contribuind la «şlefuirea» multor generaţii de învăţători şi educatoare, care au împânzit apoi satele şi oraşele din această parte a ţării (…).
Ca profesor, a rămas în memoria foştilor elevi pentru solida lui pregătire de specialitate, pe care însă n-a afişat-o ostentativ. Cu glas domol şi vorba bine mânuită, a reuşit întotdeauna să accesibilizeze şi cele mai abstracte cunoştinţe, aşa încât lecţiile sale de literatură, de gramatică, de metodică sau literatură pentru copii erau la fel de aşteptate de către elevi.” Sunt aprecierile formulate de prof. Gh. Giurcă. Tot din evocarea prof. Gh. Giurcă am mai aflat că prof. V.D. a fost şi director, dar şi şef al Secţiei de Învăţământ – Cultură a oraşului Suceava (care pe atunci îngloba şi 10 comune din jur). (pp. 163-168).
„M-am născut în Bucovina, în frumoasa comună Vatra Moldoviţei”. Este vorba despre prof. Paraschiva Gherman Trandafir, care mai scrie:
„După absolvirea facultăţii, am fost titularizată la şcoala generală de 8 ani din Câmpulung-Est (…).
După 3 ani, m-am transferat la Liceul Militar «Ştefan cel Mare», catedră eliberată de colega Osadeţ, care a plecat la Iaşi.
Aici am învăţat mult: disciplină, punctualitate, seriozitate (…).
Ca profesor de limba şi literatura română am iubit poezia, am făcut şi pe elevii mei s-o îndrăgească, să încerce să scrie versuri, dar eu n-am cochetat cu scrisul poeziei.
Trebuie să ai har, talent, ca şi la catedră, dacă n-ai chemare te amăgeşti în zadar. În schimb, eu, fără să exagerez, am făcut din propria mea viaţă o poezie. Mi-am iubit cu patimă profesia, am pus suflet în tot ce am făcut, mi-am iubit elevii, soţul, copiii, am avut un cult pentru prietenie.
M-au preocupat în mod deosebit problemele legate de metodica predării literaturii în liceu, realizarea caracterului informativ în lecţiile de literatură (…).
Lucrarea pentru obţinerea gradului I în învăţământ a fost concepută cu exemple concrete, obţinute de la lecţiile ţinute la nivelul tuturor claselor de liceu, titlul lucrării «Posibilităţi de realizare a caracterului formativ la lecţiile de literatură în liceu», lucrare notată cu nota maximă şi cu recomandarea de a fi publicată.
Rememorându-mi viaţa, pot spune, fără reticenţă, că am fost şi sunt o norocoasă. Nu mi-am dorit luna de pe cer. M-am realizat profesional şi mi-am întemeiat o familie. Mi-a fost suficient să fiu mulţumită” (pp.290-294).
„Aş începe prin a evoca dangătul de clopote de la Mănăstirea Dragomirna, sat în care m-am născut (…) şi spre care îmi îndrept gândurile cu o forţă nestăpânită” sunt cuvintele prof. Lili Blaga Cocean, care mărturiseşte: „După licenţă, profesia mea a devenit o obligaţie morală care mi-a solicitat toate eforturile. Atunci, ca şi acum, clasa mă proiectează într-o stare de absolută indiferenţă faţă de lucrurile străine de elevi. Cred că nu există o reţetă a succesului, dar consider că în cei 48 de ani de activitate l-am atins, şi nu succesul de ochii lumii, ci succesul adevărat (…).
Vorbesc de 48 de ani, pentru că m-am pensionat în 1990 şi am continuat activitatea la Liceul „Solomon Haliţă” din Sângiorz-Băi, până în anul 2005, deci încă 15 ani de activitate.
La propăşirea învăţământului românesc am adus modesta mea contribuţie şi prin activitatea de director, un lung şir de ani” (pg.104-106).
„Nu-mi place să vorbesc despre mine. Aş fi fericită însă, dacă la acest ceas aniversar, aţi putea afla de la foştii mei elevi dacă „am fost sau nu am fost… (…). Cu siguranţă, răspunsul lor mi-ar face zilele mai senine şi mi-ar spori curajul de a continua…”. Doar atât s-a confesat despre anii ei de la catedră prof. Ana Covătaru Croitoru, legată prin naştere şi prin exercitarea profesiei de zona mirifică a Fălticeniului (pp.156-157).
Prof. Livia Muceleanu Monoraru nu şi-a făcut prezenţa în cartea promoţiei noastre. Am fost colege de grupă, şi despre ea, ca studentă, a scris colegul nostru de grupă Vasile Filip:
„Venită de prin părţile Falticeniului, mie mi s-a părut că Livia aducea cu ea un alt fel de aer. Mai proaspăt, mai molcom, mai dens. Colegialitatea ei nu era una zgomotoasă, explozivă, ci mai curând una ce semăna cu o apă curgătoare, statornică în albia ei. Am perceput-o ca pe o bună camaradă, felul ei de a fi concordând armonios cu structura psihică” (pp.364-365).
Profesor, scriitor, publicist, Ion Puha a fost prin naştere şi prin activitate strâns legat de plaiurile bucovinene. După absolvirea facultăţii a fost, pe rând: profesor în satul său natal Bilca, jurnalist la „Flacăra Iaşului”, director adjunct al Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi. De asemenea a fost preşedinte al Fundaţiei Culturale „Bucovina”, director al Editurii „Bucovina” din Iaşi şi al unor reviste de cultură.
Este autorul mai multor cărţi de proză, de teatru, de literatură pentru copii.
Despre el, la dispariţia lui, au vorbit şi au scris mai multe personalităţi. De pildă, scriitorul Mircea Radu Iacoban şi-a intitulat însemnările despre el:
„Nu a spus o vorbă rea despre nimeni”. Iată ce mai scrie: „Ion Puha, originar din Bilca Rădăuţilor, vedea Bucovina ca pe o perpetuă sărbătoare a întoarcerii către cele sufleteşti. (…). Mi-a fost 11 ani adjunct în conducerea Teatrului Naţional din Iaşi şi, mai ales în perioada nefastă a aşa-zisei «autofinanţări», a ilustrat cum nu se poate mai bine zicerea «tace şi face» (pg. 446-457).
„Dragii mei colegi, câţi mai sunteţi încă, am să vă spun câte ceva din viaţa lui Anemone care a slujit cu credinţă Catedra de Limba Română timp de 41 de ani” sunt cuvintele fostului meu coleg de grupă, prof. Ilie Ibănescu.
Potrivit mitologiei greceşti, Anemone (cu referire la viaţa prof. I.Ibănescu) s-ar fi născut din lacrimile Aphroditei.
Prof. Ilie Ibănescu a fost repartizat în Săveni – Botoşani, unde a funcţionat ca profesor de liceu timp de 15 ani. A fost şi şeful Secţiei de Învăţământ raionale.
„Timpul a trecut, Anemone şi-a luat zborul spre oraşul Suceava, oraş încărcat de istorie în care locuieşte şi acum. În cariera sa, Anemone a funcţionat 20 de ani, la Şcoala Generală Soloneţ – Todireşti. Aici a pus bazele Cenaclului Literar «Vasile Bumbac» – scriitorul care şi-a purtat paşii pe aceste meleaguri, însoţit de prietenul său Mihai Eminescu. (…).
Nu trebuie să consideraţi o lipsă de modestie dacă vă amintesc că Anemone a colaborat şi a publicat articole de specialitate şi versuri la mai multe publicaţii, cum ar fi: «Orizont», «Clopotul», „Convorbiri literare» (Pagini bucovinene), «Ţara de Sus», «Crai nou», «Zorile Bucovinei” şi altele.
Vă mai spun, şi cu aceasta închei, că a ieşit la pensie în 1994 de la Şcoala Generală Ipoteşti – sat ce se află în apropierea Cetăţii de Scaun a Voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt” sunt confesiunile prof. I.I.
Prof. Ortensia Platon (Câmpulung) (pp. 437)
Prof. Ana Ursache Soroceanu (Suceava) (pp. 574).
Colegele de mai sus nu şi-au făcut prezenţa în cartea promoţiei noastre. Regret că nu le cunosc activitatea profesională.
Nicolae Pintilie a fost profesor la Fundul Moldovei şi s-a pierdut la puţin timp după împlinirea vârstei de 60 de ani.
„Om de o aleasă cultură şi creator de real talent, Nicu a scris şi poezie originală, dar a şi tradus din poeţi universali. Se descurca bine în mai multe limbi: franceza, engleza, rusa, poloneza, germana şi maghiara. După debutul cu traduceri din Sandor Petofi (1948) şi după o suită de articole, alte traduceri, versuri proprii, publică mai multe cărţi” (…) sunt aprecierile lui Vasile Filip, coleg cu el în liceu şi în facultate (pp. 430-431).
„Eu am dăscălit la Vicovul de Sus-Est doar câteva luni, am predat Limba Română şi Istoria la clasele a V-a şi a VII-a de la deschiderea anului şcolar şi până la 1 februarie 1958, când m-am întors la Iaşi. Cu toate acestea, abia după plecare mi-am dat seama că ceva din mine rămăsese acolo. Ce şi cât, greu de precizat. Cert este că, mult timp după aceea mai trăgeam câte o fugă, duminica, pe la Vicov” (…), mărturiseşte prof. Vasile Filip.
Prof. Vasile Filip s-a manifestat în special în domeniul presei scrise şi al audiovizualului, ocupând, rând pe rând, mai multe funcţii, publicând numeroase articole.
A fost director al Studioului Teritorial de Radio-Televiziune Iaşi, redactor de rubrică la revista „Cronica” din Iaşi, redactor-şef al ziarului „Opinia” din Iaşi, redactor sau colaborator şi la alte publicaţii periodice.
Este remarcabilă şi activitatea lui de scriitor, fiind autorul a peste 20 de cărţi publicate (pp. 195-247).
Vasile Filip a fost şi sufletul întâlnirilor noastre de promoţie, iniţiatorul şi coordonatorul cărţii ce înglobează amintirile promoţiei noastre, din care am extras informaţiile de mai sus.
Tot el ne-a dedicat poezia „Mai mult decât prietenia”, din care citez doar o strofă:
„Oare cine a semănat în sufletele noastre/ Acest sentiment al bucuriei comune,/ De nu mai putem trăi unii fără alţii/ Şi alţii fără unii, şi aşa mai departe?”
Vă mai amintiţi de ei ?
Cu Vasile Filip închei prezentarea confesiunilor foştilor mei colegi, care au funcţionat în judeţul Suceava.
Am „decupat” şi am redat aceste informaţii ca pe o datorie de onoare faţă de colegii mei încă în putere şi ca un omagiu faţă de cei care nu mai sunt printre noi. De altfel, cei mai mulţi au devenit doar amintiri. Au rămas în carte multe alte informaţii valoroase, ce dezvăluie experienţe de viaţă şi profesionale ale colegilor mei.
Aş vrea să închei într-o notă mai optimistă: „O promoţie care îşi sărbătoreşte semicentenarul este un fapt remarcabil, în primul rând prin durata raporturilor sufleteşti care au menţinut atât amar de vreme coerenţa grupului. Puţini sunt cei care, la cincizeci de ani de la absolvirea facultăţii, se mai întâlnesc (…). Promoţia 1957 a Facultăţii de Filologie şi Istorie şi-a îndeplinit cu prisosinţă această misiune: profesori, poeţi, prozatori, oameni de teatru, publicişti, personalităţi care au activat în radio şi televiziune, în foruri culturale, toţi au contribuit deopotrivă la progresul şcolii, culturii şi civilizaţiei româneşti.
Actualul corp profesoral al Facultăţii de Litere salută cu deosebită consideraţie această comunitate de intelectuali valoroşi, aduce omagiul său celor ce nu mai sunt, iar celor care sunt, le urează din toată inima,
„La mulţi ani” sunt urările prof. univ. dr. Iulian Popescu, decan al Facultăţii de Litere în funcţie la data întâlnirii noastre de 50 de ani.
Am fost puţini cei pe care chemarea la revederea de 55 de ani de la terminarea facultăţii ne-a găsit la adrese şi încă mai puţini cei care am putut spune „prezent”.
„Fugit ireparabile tempus” (Timpul fuge fără să se mai întoarcă).
Prof. ELENA DIDOIU
Piatra Neamţ
Comentarii