Departe pare a se situa Carlos Balmaceda de aşa-zisa literatură de consum, din care face parte „romanul negru”. Propunând teme cu o consistenţă atât în plan social, politic, cât şi psihologic, reuşeşte să se ridice deasupra condiţiei oarecum ingrate de marionetă a gustului public, cu un roman de „reflecţie asupra naturii violenţei” şi anume Manualul canibalului, apărut şi într-o traducere românească la Editura Vellant.
Cu un apetit scăzut pentru inovaţii lingvistice, Carlos Balmaceda se conectează foarte bine la prezentul sud-american, însă poate surprinde, cu fler şi excelentă intuiţie, fluctuaţiile istorice ale Argentinei, pe fondul violenţelor celor Două Războaie Mondiale. Toată acţiunea se petrece în jurul „Manualului de bucătărie din Mările Sudului”, al gemenilor Ludovico şi Luciano Cagliostro, proprietarii restaurantului Almacén Buenos Aires, din oraşul fericirii Mar del Plata. Manualul cunoaşte diferiţi posesori de-a lungul timpului, influenţând la modul diabolic destinele celor cu care intră în contact. De la sofisticatele reţete culinare, situate în vecinătatea artei, până la atrocitatea crimelor lui César Lombroso, manualul de bucătărie pare să fie protagonistul, iar restaurantul Almacén complicele şi martorul mut.
Un element remarcabil îl constituie prezentarea Argentinei prin prisma papilelor gustative. Fiecare generaţie îşi are propria percepţie despre timpul prezent, reţeta cea mai potrivită, acordul fin al sinelui şi filosofia care-i justifică actele: „Astfel a luat naştere Crepe Regine […] Pentru aluatul clătitei, Mássimo a folosit diverse soiuri de unt îndulcite cu zahăr şi puţină miere, mandarină, apă de lămâie şi la sfârşit a flambat compoziţia cu Curaçao. Ca umplutură a folosit căpşuni parfumate cu rom auriu de Caraibe şi, presărate, perle de smântână şi cacao îndulcite cu Chartreuse. De neuitat”.
Putem vedea în „Manualul Canibalului” un adevărat şi fascinant tratat al declinului. Prima generaţie de bucătari este reprezentată de doi indivizi apolitici, Ludovico şi Luciano, autorii „Manualului…”, care vin din Italia spre Argentina (ţară ce cunoscuse la sfârşitul secolului al XIX-lea prosperitatea prin exportul de cereale). Zona politică este disputată între Uniunea Civică Radicală, Partidul Socialist şi forţa sindicatelor. Mássimo Lombroso, din a doua generaţie de bucătari, cade victimă represaliilor generalului José Félix Uriburu, cel care răstoarnă guvernul democratic în 1930, printr-o lovitură de stat. De aici înainte toate generaţiile par să fie mult influenţate de sfera politică. Oraşul Mar del Plata se metamorfozează între lovituri de stat, alegeri frauduloase şi reforme succesive şi ineficiente.
Toate acestea îşi au punctul de convergenţă în conştiinţa lui César Lombroso, produsul unui mediu bolnav. În el se concentrează energii negative greu de bănuit, de la uciderea mamei sale, relaţii incestuoase cu Bettina Ferri, mătuşa care l-a crescut, până la uciderea tuturor martorilor sau persoanelor suspecte. Vedem şi o strânsă relaţie între arta culinară şi o excitaţie de natură bolnăvicioasă. César Lombroso este un depozitar al tuturor energiilor negative, un personaj construit din nelinişti şi tuşe sumbre.
Punctul maxim al romanului este atins în scenele de canibalism, construite după o tehnică a disimulării, a supra-poetizării compensative şi a acceptării convenţiei normalităţii, într-un scenariu livrat din start ca distopie. Iată doar una: „Meniu special pentru vineri, 17 noiembrie, la Almacén: suculentul Mistreţ cu ghimbir […] Cum a gătit César Lombroso mistreţul cu ghimbir? A tăiat în fâşii subţiri carnea de pe spatele şi coapsele lui Pablo Marzollo, a macerat-o timp de zece ore cu vin de Jerez, două degetare de oţet roşu, căţei de usturoi pisaţi şi busuioc proaspăt tocat mărunt. Spre seară a scurs carnea şi a învelit-o în folie de aluminiu, a adăugat cireşe uscate fără sâmburi, câteva picături de oţet, zahăr, Garam Masala, ardei iute roşu, piper de Jamaica şi ghimbir măcinat şi imediat după aceea a pus-o în diferite tăvi şi a băgat-o la cuptor. Clienţii restaurantului s-au îndrăgostit de gustul intens al mâncării, toţi au lins farfuria. În aerul nemişcat din Almacén nu mai rămăseseră decât parfumurile orgiei secrete, ultimele arome ale euharistiei profane prin care Pablo Marzollo a dispărut din lume o dată pentru totdeauna”.
Aşadar Almacén este paravanul atrocităţilor la care participă involuntar toţi clienţii. César Lombroso este un continuator pe linia artei culinare şi un criminal foarte sofisticat, la fel ca societatea din care face parte, cu un alibi inatacabil, arta pe care o practică.
Într-un interviu acordat Ilincăi Ilian, Balmaceda îşi justifică tema romanului, spunând că punctul de plecare ar fi senzualitatea şi erotismul pe care le trezeşte relaţia dintre corp, sex şi mâncare: „Se obişnuieşte să se spună: buze ca fragii, sâni ca piersicile, fese ca merele; adesea comparăm sexul masculin cu un fruct, saliva iubitei cu gustul mierii. De exemplu, în Cântarea cântărilor a lui Solomon se face legătura, pe cât de veche, pe atât de vie, între sexualitate şi hrană. Climatul senzual este esenţial în Manualul canibalului, întrucât ne permite să conştientizăm cât de apropiate sunt plăcerea şi durerea, pasiunea şi oroarea, dragostea şi ura, pacea şi violenţa, toleranţa şi dispreţul”.
Se pune accentul în primul rând pe contraste şi necesitatea încadrării lor într-un sistem omogen, în care orice cauză îşi are efectul şi orice senzaţie, antonimul. De la maxima plăcere până la teribilul dezgust – doar un singur pas. Deasupra senzaţiilor pluteşte o ambiguitate a personajelor, construite unilateral, ca nişte elemente într-un joc demonic. Suspansul este amortizat uneori, punându-se preţ mai degrabă pe demonstrarea unor principii, pe voluptatea detaliului, o formulă ce se dovedeşte de succes. În restaurantul Almacén Buenos Aires, o cutie neagră a realităţii, toate par să aibă o legătură simbolică (coincidenţe numerologice, o anumită ciclicitate a faptelor), semn că în culise cineva se joacă de-a Dumnezeu.
Violenţa privită din perspectiva unor practici culturale, cu multiple implicaţii psihologice, sociale, politice, sau doar actul necugetat al unui dezechilibrat mintal? Balanţa pare să încline înspre prima variantă.
VLAD SIBECHI
Comentarii