Titlul acestor însemnări nu este un joc de cuvinte, aşa cum s-ar putea crede. El este inspirat de conţinutul cărţii lui Dumitru Iurea – Din vadul Sucevei, pe Coasta de Azur – apărută în anul 2019 la Editura Biblioteca “Mioriţa” din Câmpulung Bucovina. Este vorba, în cele 389 pagini ale romanului, despre viaţa unui om care a fost nevoit să lupte cu o sumedenie de întâmplări ostile, dar care, până la urmă, a reuşit să supra-vieţuiască. Un destin zbuciumat. Un învins în prea multe bătălii – un victorios în marele război al VIEŢII! Parafrazând un alt titlu de carte – “Spovedania unui învins”, de Panait Istrati – îndrăznesc să subintitulez lucrarea despre care scriu: „Spovedania unui învingător”.
Începe astfel povestea personajului principal al cărţii: “În nordul României, într-o zonă plină de văi şi dealuri, frumos îmbrăcate cu păduri de brazi, fagi şi mesteceni, unde râurile Suceava şi Siret îşi dau întâlnire de secole, de ani de zile se află un sat frumos, ce poartă numele unui mare boier, Vârnav Liteanu, din vremea lui Ştefan cel Mare, conform atestărilor, şi al cărui conac, ridicat pe o coastă, există şi în ziua de azi. În acest sat Liteni, binecuvântat de Dumnezeu, a văzut lumina zilei, cu mulţi ani în urmă, un băieţel pe nume Dim, într-o familie de oameni simpli, cinstiţi, muncitori şi cu credinţă în Dumnezeu.
Chiar de la naştere, starea sănătăţii sale era şubredă”.
De aici începe calvarul, pe care Dim – diminutivul alintat de la Dumitru – este hărăzit prin soartă să-l înfrunte, prin propria putere şi, deopotrivă, prin ocrotirea Marelui Creator. Mamă credincioasă, Elena făcea tot ce-i era la îndemână pentru a uşura măcar suferinţele copilului. “Şi trecând de cealaltă parte a patului i-a acoperit pe Dim şi pe Elena cu patrafirul sfânt cu care era îmbrăcat şi a început a citi rugăciuni din cartea sfântă, totul transformându-se într-o adevărată slujbă creştinească”. După care feciorul a recunoscut că se simţea mai bine.
Pe măsura curgerii timpului, cu toate ale lui – bune şi rele – mintea lui Dim se maturiza, iar el se străduia să pătrundă tainele vieţii. Mai ales prin credinţă şi învăţătură.
Instaurarea forţată a regimului importat din Uniunea Sovietică l-a făcut pe Dim să înţeleagă cruda realitate: înrăutăţirea stării generale a poporului român. A terminat cu note mari primele clase primare; la fel şi pe cele trei de şcoală elementară. Cu chiu, cu vai, şi peste voinţa părinţilor tot mai mult apăsaţi de nevoi, s-a înscris la o şcoală profesională, după ce doctorul a scris pe certificat “Apt pentru examen”, trecând peste faptul că acel candidat nu îndeplinea baremul la greutatea corporală. Pe lista celor admişi, numele lui era trecut pe locul “al unsprezecelea, cu bursă”.
A urmat armata, cu “militărie la cataramă”, dar şi cu ajutorul dat ţăranilor colectivişti la strân-sul recoltelor, toamna, precum şi cu altele – specifice sau… mai pe dincolo de severele regulamente. Şi, în sfârşit, Dim devenind un holtei cu armata făcută – când de regulă dă peste bieţii tineri, băieţi şi fete, “dragostea chioară şi amorul ghebos” – vorba lui Ion Creangă. După ratarea căsătoriei cu fata faţă de care nutrea ceva sentimente, a apărut alta, vădit dispusă să accepte mariajul. Care s-a şi întâmplat, cu toate că a dat şi rod bun – trei copii, – dar care scârţia din toate încheieturile. Rezista, totuşi, prin înţelegerea înţeleaptă de care Dim dădea dovezi neîndoielnice.
Calvarul a căpătat, însă, dimensiuni continentale, eroul nostru încercând – ca atâtea alte milioane de români – să-şi găsească un rost mai acătării pe coclauri străine… Portugalia, Spania, Italia… În cele din urmă a ales să se aciueze în Franţa. Rămasă acasă cu cei trei copii, soţia Ana trăgea în continuare sforile pe turta ei şi a familiei care o învăţa ce şi cum să facă să-i fie ei – şi lor – bine. Iar Occidentul cel atât de lăudat pentru viaţa civilizată şi îmbelşugată i-a arătat lui Dim şi cealaltă faţă, pe care el a portretizat-o printr-o zicere românească: nici acolo nu umblă câinii cu colacii în coadă…
Mai la început au fost punctele de trecere a frontierelor. Întâi, din România în Ungaria, ţară care pe atunci nu fusese primită în spaţiul Schengen (acolo unde România nici astăzi nu este inclusă). Apoi, din Ungaria în Austria. Aici trebuie să fac o mărturisire, care are rostul ei. Descriind peripeţiile de la trecerea Nădlac (sau altele), autorul cărţii mi-a stârnit nişte aduceri aminte. Trecând şi eu, în mai multe rânduri, dintr-o ţară în alta, am asistat, dar am fost şi părtaş, la punerea în operă a unei practici profund ilegale:
– Trebuie să facem o chetă – anunţau şoferii autocarelor.
– Pentru ce să facem o chetă? întreba câte un călător naiv sau mai neştiutor.
– Să dăm vameşilor, pentru a nu vă mai controla bagajele.
Trecând astfel uşuraţi prin vama românească, scena se repeta la cea ungurească. Numai la cea de primire în Austria treaba se desfăşura într-un mod mai corect. Nu se mai făcea chetă, însă controalele erau… la sânge.
Ajuns în Franţa, Dim a umblat multă vreme de colo-colo, pentru a-şi găsi un loc de muncă. Şi găsea, dar la negru. Ceea ce nu-l deranja prea mult, mai ales că el se calificase… la locu-rile de muncă în toate meseriile. Inclusiv în cea de salahor.
După mai mulţi ani, Dim s-a întors acasă, cu gând să rămână. Atmosfera din familie – înveninată de Ana şi de ai ei – l-a determinat să se întoarcă în Franţa. „Iar după câteva minute autobuzul s-a pus în mişcare către Franţa”. Mie nu mi-a mai rămas decât să citesc ceea ce a scris Ion Filipciuc pe coperta a IV-a a cărţii, de unde am înţeles că eroul cărţii, Dim, este şi autorul ei, Dumitru Iurea.
VASILE FILIP
Comentarii