Oameni şi cărţi

Cărţi dedicate Centenarului Marii Uniri

Iancu Flondor, „Bucovina şi România Mare. Documente şi scrisori”, Ediţie de Andrei Popescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2017, 298 de pagini

În pofida vicisitudinilor, distrugerilor şi jafurilor din timpul şi de după cele două conflagraţii mondiale şi mai ales a ocupaţiilor vrăjmaşe, dintre care, cea ultimă, sovietică, dintre 1944-1958, s-a soldat şi cu luarea abuzivă a arhivelor Basarabiei şi Bucovinei, cel puţin o parte din arhiva familiei lui Iancu Flondor s-a putut salva. Ceea ce s-a mai aflat a fost cercetat de către unii pasionaţi într-ale istoriei şi oameni de carte, cercetători ca Ioana Andreea Pânzar, Mihai Pânzar-Bucovina, Sever Zotta, Mihail Gr. Poşluşnicu, Radu Economu, Vlad Gafiţa, Ştefan Purici, Daniel Hrenciuc etc.

Însă cartea de faţă s-a voit – şi a reuşit – să fie altceva. Trei dintre admiratorii şi intimii familiei Flondor ne-au oferit o ediţie exemplară, jubiliară, o sinteză unică în felul ei. E o carte îngrijită de Andrei Popescu, cuprinzând şi un „Studiu introductiv”, şi note ale acestuia, o succintă „Prefaţă” de Mihail Neamţu şi un „Cuvânt înainte”, elaborat şi semnat de nepoata ilustrului Iancu Flondor, Maria Ioana Miclescu.

Cartea conţine o primă parte de 40 de pagini, cuprinzând: „Notă asupra ediţiei”, „Prefaţă” (Mihail Neamţu), „Studiu introductiv (Andrei Popescu) cu secţiunile: „Familia Albotă-Flondor, Copilăria, tinereţea şi viaţa personală ale lui Iancu Flondor”, „Activitatea politică a lui Iancu Flondor”, „Moştenirea lui Iancu Flondor”. În partea a doua (p. 41-238), Maria Ioana Miclescu semnează un „Cuvânt înainte”, selectează şi publică 88 de documente, sub următoarele rubrici semnificative: 1. „Liderul patrioţilor bucovineni”, 2. „Omul politic al României Mari”, 3. „Boierul filantrop”, 4. „Iniţiatorul de legi”, „Bibliografia notelor de subsol”, „Indice selectiv de nume”.

E o carte excelentă, în care autorii s-au străduit – şi au reuşit – ceea ce au considerat că se poate ilustra cât mai veridic şi complex: originea şi vechimea familiei, viaţa şi activitatea, personalitatea şi modelul de Om politic lăsat posterităţii de Iancu Flondor.

Concret, în „Notă asupra ediţiei”, Andrei Popescu ne avertizează că în această carte vom răspunde la întrebările: „Ce fel de Om a fost Iancu Flondor? Ce a lăsat în urmă? Ce îi datorăm? Ce putem învăţa de la el?”. Cel de-al doilea autor, Mihail Neamţu, îl supranumeşte pe Iancu, în „Prefaţă”, „un cavaler al României Mari”, pe care îl alătură pleiadei de aur care a zămislit şi pregătit România Mare, între care îi aşază pe Regina Maria, Vasile Pârvan, Ion Inculeţ, Iuliu Maniu, până la Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, conchizând că „arhitectul unirii Bucovinei cu Ţara Mamă face parte din panteonul marilor bărbaţi de stat, alături de Ionel I. C. Brătianu, Iuliu Maniu sau Vasile Goldiş”.

Dintre contemporanii şi prietenii apropiaţi, ziaristul şi unionistul Valeriu Branişte – care a locuit o vreme la Flondor, pe când conducea tribuna oficială a Partidului Naţional Român, partid pe care îl conducea Iancu – îl vedea între fruntaşii Bucovinei a fi „un bărbat foarte instruit, de-o inteligenţă superioară, ager la judecată şi energic la vorbe”, totodată „elegant şi enorm de îngrijit, sociolog în cugetare, aristocrat în simţire şi în gust”.

Istoricul, genealogul şi universitarul Sever Zotta, un alt apropiat, îl găsea „de statură mică”, având „un ten foarte deschis, alb, al pielii”, „cu o voce foarte melodioasă, dar şi sonoră, ca a violoncelului la care cânta” şi „cu nişte ochi extraordinar de expresivi”, fiind „un bărbat fermecător, un vrăjitor de inimi” şi totdeauna „om energic, hotărât şi îndrăzneţ”.

Cititorul pasionat, ca şi specialistul avizat află în prima parte informaţii variate şi bogate. Înaintaşii lui Iancu s-au numit iniţial Albotă. Numele de Flondor provine dintr-o poreclă, datând din veacul al XVII-lea. Primul înaintaş, marele boier Mic-Albu, e menţionat în Sfatul Moldovei între 1401-1404, sub Alexandru cel Bun. Andrei Popescu a întocmit arborele genealogic al înaintaşilor din spiţa Albotă, cu 29 de persoane. A adăugat alăturat alţi 44 de înaintaşi, din spiţa Flondor. Aceştia au fost diverşi dregători, spătari, pârcălabi, armaşi etc. Părinţii lui Iancu – Gheorghe şi Isabela – erau înrudiţi cu cele mai de seamă familii boiereşti ale Bucovinei, între care: Dobrovolschi de Buchental, Hurmuzachi, Stârcea, Grogorcea, iar din Moldova, Ştirbey şi Cuza.

Părinţii lui Iancu au avut şapte copii: Tudor, Iancu, Nicu, Elena, Constantin, Ecaterina, Aglaia. Ultimii trei au decedat de timpuriu. Tudor (1862-1908), deşi a trăit doar 46 de ani, s-a impus ca un eminent şi talentat compozitor, lăsând valoroase şi frumoase compoziţii pentru pian, orchestră, vodeviluri pe versurile lui Alecsandri sau pe versuri ale lui Eminescu, între care bijuteria „Somnoroase păsărele”, dar şi valoroasa operetă „Moş Ciocârln”. Alt frate mai mic, Nicu (1872-1948) s-a orientat, ca şi Iancu, spre viaţa politică: a fost deputat în Dieta Bucovinei, delegat la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), membru în Partidul Naţional Liberal, parlamentar şi de trei ori primar al Capitalei Bucovinei – în 1920, 1922-1926 şi 1938-1940.

Iancu a urmat liceul german şi Facultatea de Drept la Cernăuţi. Şi-a susţinut un strălucit doctorat, în Drept, la Viena. În 1899 s-a căsătorit cu Elena Zotta şi a avut trei copii. În viaţa politică s-a impus de prin 1880 în cadrul aripii tinere a „Concordiei” şi a Partidului Naţional din Bucovina, alături de George Popovici. Între 1895-1904 este deputat în Dieta Bucovinei. În 1897 se retrage din PNR, înfiinţează şi finanţează ziarul „Patria”, redactează programul noului Partid Poporal Naţional. Dar, în acelaşi an, 1900, se retrage din vechiul PNR. Va efectua patru astfel de retrageri temporare, spre a rămâne consecvent principiilor şi programului său politic pus în slujba neamului. În 1902 revine şi uneşte facţiunile poporalilor şi bătrânilor conservatori. Urmează o confruntare cu Alianţa Liberală a lui Aurel Onciul, în urma căreia conservatorii îl părăsesc. Şi, scârbit de intrigile politice şi inconsecvenţa multora, Iancu se retrage din nou. Revine între 1909-1910, însă izbucnirea Primului Război Mondial întrerupe temporar orice activitate a Partidului Român din Bucovina.

Când, în 1915, află că România va intra în război împotriva Austro-Ungariei, Iancu primeşte şi invitaţia de a se refugia în Vechiul Regat. Dar el refuză. Va încerca să uşureze situaţia prin care trec confraţii săi; îi scrie un memoriu lui Ionel I.C. Brătianu şi – aşa precum se ştie – din toamna lui 1918 preia întreaga conducere a mişcării unioniste şi izbândeşte să rămână în fruntea acţiunilor hotărâtoare pentru Unirea Bucovinei cu statul român. Apoi, ca ministru al Bucovinei, ia parte activă la aplicarea primelor reforme pentru modernizarea şi consolidarea României Mari. (Va urma)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: