„Generaţiile de basarabeni din urmă au suferit enorm sub talpa bolşevică”

Interviu cu scriitorul HORIA MUNTENUŞ

Pentru românii din Bucovina istorică, pentru România, tragedia Basarabiei rămâne scrisă cu litere de sânge, deşi exprimarea ar putea fi cam frustă.

Scriitorul Horia Muntenuş a lansat pe 14 septembrie, la Alba Iulia, filmul său documentar-artistic „Basarabia”, un lungmetraj de 300 de minute.

Filmul este realizat cu sprijinul popular de pe ambele maluri ale Prutului. Filmările au început pe data de 1 decembrie 2016, la Chişinău, şi au continuat până în noiembrie 2018, cu finalizarea postproducţiei anul acesta, când se împlinesc 101 ani de la Declaraţia de Unire cu România a Sfatului Ţării din Basarabia. L-am rugat pe domnul Horia Muntenuş să ne spună povestea filmului.

Domnule Horia Muntenuş, cum v-a venit ideea realizării acestui film?

 – În toamna lui 2016, am fost invitat de Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice să prezint studenţilor o prelegere despre Brâncuşi şi filmul meu „Un arbore la mijloc de lumi, Constantin Brâncuşi”, titlu care îl citează pe filosoful nostru Constantin Noica. Am fost invitat, apoi, să prezint filmul elevilor de la două licee din Chişinău şi în câteva comune, unde am fost primit cu pâine şi sare, lucru care m-a impresionat enorm, vă puteţi închipui. Fiindcă în Brâncuşi, oamenii identificau românitatea absolută. Şi m-au rugat, ei m-au rugat, acei oameni simpli cum suntem şi noi, din comunele în care l-am pomenit pe Brâncuşi, timp de vreo două săptămâni, să fac un film despre Basarabia. Îmi spuneau „Românul” şi îmi zic şi astăzi aşa. Cum să nu te convingă rugăminţile lor? Chiar dacă întrevedeam greutăţile şi piedicile ce aveau să urmeze. Şi am pornit pe 1 Decembrie 2016 la drum. Nu am avut inima îndoită, am pornit cu încredere şi hotărâre. M-am simţit liber în acţiune, am primit sprijinul moral, sufletesc şi energii din partea fraţilor noştri. Am lucrat în şase etape a câte trei-patru săptămâni. Am lucrat în forţă, de la răsăritul Soarelui până cu mult după ce se întuneca, zi de zi. Am acumulat mult material, oh!, enorm de mult, faţă de cât a putut intra în filmul de 300 de minute. Cred că filmul Basarabia ar fi nesfârşit.

 – Cum s-au desfăşurat filmările?

 – Gazda mea din Basarabia a fost doamna Nina Suruceanu, ne-am înfrăţit, este sora mea. Mi-a fost călăuză, mi-a fost sfetnic şi ajutor devotat. Într-ajutor, au sărit săteni din comuna Suruceni, vecinii şi prietenii ei. M-au sprijinit, cu îndrumări, intelectuali importanţi din Chişinău. Mă recomandau unul altuia, nu stăteau pe gânduri. Aşa am putut realiza acele multe interviuri, aşa am putut călători în întreaga Basarabie, din nord în sud, din vest în est. Am filmat cimitirele ostaşilor români căzuţi pentru eliberarea Basarabiei în al Doilea Război Mondial, am filmat mănăstirile Basarabiei, supravieţuitoare miraculoase în faţa ateismului criminal bolşevic, am filmat cum răsare soarele peste pământurile negre ale Moldovei răpite, peste heleşteele şi bălţile cu peşte – atât de numeroase! –, am filmat dealurile moi acoperite cu viţa-de-vie din care se face cel mai bun vin din lumea aceasta, fiindcă alta încă nu cunoaştem; am filmat cetăţile de acolo ale voievodului Ştefan Muşat, da, am intrat în Transnistria, la Tiraspol, în Ucraina, în sud, în Buceacul care este al nostru, de drept, şi am filmat Cetatea Albă – pintenul lui Ştefan cel Mare. Am lucrat liber. Nu am simţit vreo presiune din partea statului Republica Moldova, nu am fost incomodat, nu mi s-au pus piedici. Pe undeva surprinzător, pe de altă parte firesc, în democraţie. Nici nu am observat vreo reţinere sau vreo timiditate a celor care au colaborat cu mine sau a celor pe care i-am intervievat. În Basarabia, naturaleţea şi sinceritatea şi curajul de a fi sunt atât de înalte, încât nici nu se compară cu obedienţele, cu fricile fără noimă pe care le au, în general, românii de la noi.

Ce dificultăţi aţi întâmpinat?

– Orice dificultate (au fost multe, atât mai ţin minte) a fost uitată. Şi am uitat de dificultăţi din pricina fenomenalului suflet basarabean. Oamenii Basarabiei sunt oameni modeşti, cu inimile cât constelaţiile cerului, cu o inteligenţă uluitoare, iuţi şi sprinteni, săritori la necaz, la nevoie, harnici, de o inventivitate creatoare fantastică. Generaţiile de basarabeni din urmă au suferit enorm sub talpa bolşevică, dar oamenilor de pe acele pământuri li s-a dat să supravieţuiască din lumina făpturilor lor mirifice şi au renăscut, de fiecare dată, după orice deportare, după detenţii, după foametea aspră şi criminală din anii 50, după întunecatele decenii staliniste, după execuţii, după tentativele nemiloase de exterminare, după umilinţele exercitate cu presiune de comunismul Uniunii Sovietice. Şi au renăscut în splendoare, mai falnici, mai plini de bucuria vieţii. Tocmai de aceea, mă simţeam ca un ucenic în faţa marilor maeştri ai românismului şi ai supravieţuirii, care sunt basarabenii, şi ei îmi cereau să fiu egalul lor. Dar în Basarabia – nu doar în vremea ocupaţiei sovietice, care a fost cumplită, ci încă pornind de la valurile de invazie şi jaf ale tătarilor, turcilor şi ale altora – a curs atât de mult sânge şi s-au vărsat atât de multe lacrimi, încât nu poţi fi egalul unei smerenii care ţi se arată cu atât de multă candoare.

Cu ce sentimente aţi stat faţă în faţă cu interlocutorii?

 – Am avut sentimentul că ei înţeleg cu mult mai bine istoria decât noi, că iubesc România mai mult decât noi, că îşi doresc reîntregirea ţării mai mult decât noi. Au puteri de viaţă şi de speranţă extraordinare. De altfel, ei au fost, în fapt, iniţiatorii reali ai Marii Uniri de la 1918. M-am bucurat de ospitalitate, de politeţe, e adevărat, dar am avut în permanenţă sentimentul că basarabenii mă iubesc şi că sunt iubit în Basarabia. Eu – eu, dar, fiindcă m-au poreclit „Românul”, ei îl iubeau, generic, pe Românul din dreapta Prutului. După ce revin din Basarabia, de fiecare dată, am o lungă perioadă de nostalgie. Şi după ce îmi trece nostalgia, îmi vine dorul de ducă în Basarabia. În câteva rânduri, chiar m-am gândit să mă stabilesc în Basarabia, am un prieten la Dej, căruia i-am împărtăşit lucrul ăsta, îl bate şi pe el gândul.

Cum credeţi că ar putea ajunge mai uşor filmul dumneavoastră la publicul pe care îl vizaţi?

– Nu ştiu. Am realizat acest film cu sprijinul popular de pe ambele maluri ale Prutului. Oamenii din popor au sprijinit acest film. Eu am vândut o bucată de teren pentru acest film. Consider că dacă oamenii care ocupă instituţiile statului nostru sunt demni de încrederea noastră, vor aprecia fapta noastră. Teoretic, ei au datoria să rezolve această problemă, să îmi iasă în întâmpinare, fiindcă de aceea sunt slujbaşi, pe bani mulţi, ai statului român, fiindcă au o înaltă misiune de îndeplinit. Şi eu sunt cetăţean al Statului Român. Eu realizez un turneu de prezentare gratuită a acestui film prin câteva localităţi ale ţării.

– Ce ar trebui să învăţăm din acest documentar? Care este morala, în „traducerea” dvs.?

 – Idealul nostru naţional a fost reprezentat, mereu, înainte secole şi secole după Mihai Viteazul, de unitatea naţională. Basarabia şi Buceacul şi Bucovina de Nord şi Insula Şerpilor aparţin, istoric şi de drept, României. Românii de acolo ştiu cu mult mai bine asta.

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI