Bucovineanul Nicolae Cârlan

 E cineva împotrivă?… Se abţine cineva?… N-o fi ea chiar unanimitate, dar cei care îi cunosc activitatea n-ar putea să voteze decât „pentru”, chiar dacă originea sa e de pe la mijlocul Moldovei.

Licenţiat al Facultăţii de Limba şi Literatura Română (cu secundar Limba franceză) de la Universitatea din Bucureşti, a venit la Suceava (să fie aproape şase decenii?) cu o solidă pregătire de specialitate şi cu entuziasm care nu l-a părăsit niciodată. I se datorează organizarea Caselor Memoriale „Eusebiu Camilar” din Udeşti, „Nicolae Labiş” din Mălini şi „Ciprian Porumbescu” din Stupca (azi purtând numele compozitorului), a realizat Expoziţia permanentă „Ion Luca” de la Vatra Dornei, a prelucrat şi a valorificat publicistic importante fonduri arhivistice din cadrul Muzeului Bucovinei din Suceava, iar de-o vreme tronează pe rafturile bibliotecilor noastre două realizări editoriale de excepţie, Nicolae Labiş – Opera Magna şi Ion Luca – Teatru esenţial, însumând aproape 2700 de pagini, cu uimitoare comentarii elevate, cu o vastă bibliografie, din care nu lipsesc răspicate şi pertinente puncte de vedere ale criticului şi istoricului literar.

Către sfârşitul anului 2018, Nicolae Cârlan a scos ediţia a doua, revăzută, a lucrării Mihai Eminescu – La Bucovina (Ed. Lidana, Suceava), cu un Cuvânt înainte de Dimitrie Vatamaniuc, marele şi, în acelaşi timp, modestul eminescolog de la Suceviţa. Suntem în faţa unei cărţi la care autorul a muncit mulţi ani pentru a demonta maşinaţiunile Imperiilor Habsburgic şi Ţarist, în complicitate cu cel Otoman, acesta neavând niciun drept, potrivit lui Eminescu, să ofere teritorii ce nu-i aparţineau. Ies în evidenţă încă o dată, dacă mai era nevoie, onestitatea şi inflexibilitatea gazetarului de la „Timpul” în ce priveşte orice fel de tranzacţii teritoriale, ori înţelegeri mai mult sau mai puţin secrete, cu implicarea ori nu a unor forţe politice româneşti.

Cercetarea lui Nicolae Cârlan a coborât până în perioada lui Ştefan cel Mare, pentru Eminescu prototipul patriotului absolut, „gigantul trecutului” şi „campionul creştinătăţii”, autorul acreditând, într-o evidentă vibraţie patriotică, ideea potrivit căreia Eminescu potenţează credinţa că, în locul odihnei sale de veci, Ştefan cel Mare veghează întru eternitate la destinul neamului. O viziune atât de clară a istoriei îl determină pe Poet să numească „sfinte icoane” chipurile celor trei Voievozi: Mihai, Ştefan şi Mircea, o adevărată Sfântă Treime Voievodală a neamului românesc, adaugă autorul. E trist că, după 1990, unii şi-au vândut sufletul şi au desfigurat istoria noastră (există, ce-i drept, precedentul cominternist), într-o prea tristă încercare de a sluţi chipul eroic al românilor.

Istoricul literar N. Cârlan se opreşte şi asupra momentului din 15/27 august 1871 de la Putna, unde, trage concluzia autorul, Eminescu se impune ca principalul actant (s.a.) al unuia dintre evenimentele fertilizatoare care au marcat, în a doua jumătate a secolului trecut, consolidarea conştiinţei naţionale româneşti. Se cuvine să amintim, în acest context, că aici Ciprian Porumbescu a cântat „Daciei întregi”, arestat peste câţiva ani, fără niciun temei juridic, împreună cu ceilalţi arboroseni (Constantin Morariu, Oreste Popescu, Zaharia Voronca şi Eugen Sireteanu), la începutul lui noiembrie 1877. Motivul? Telegrama de condoleanţe expediată primarului de Iaşi cu ocazia comemorării lui Grigorie Ghica Vv, ucis de turci pentru protestele împotriva vânzării Bucovinei. Reacţia hotărâtă a ziaristului Eminescu n-a întârziat să apară, condamnând acţiunea samavolnică şi de neiertat a autorităţilor habsburgice, devenită criminală, având în vedere că muzicianul C. Porumbescu s-a îmbolnăvit grav în detenţie, fără să mai aibă posibilitate de vindecare. Şi e imposibil să nu fii de acord cu părerea autorului privitoare la cei doi giganţi ai culturii române: Mihai Eminescu şi Ciprian Porumbescu reprezintă paradigme sublime, atât prin creaţie, cât şi prin destin, ale iubirii de glie şi de neam, ale iubirii cu dăruire integrală şi necondiţionată, dusă până la sacrificiu, a aspiraţiilor naţionale milenare ale poporului român.

Cu o formaţie spiritual-morală bucovineană (o posibilă interpretare a notaţiei sale „Eu sunt născut în Bucovina”?) şi cu o cunoaştere în profunzime a istoriei, Eminescu respinge cu argumente părerea conform căreia Bucovina ar fi rusească, iar românii de aici n-ar fi decât ruşi românizaţi, dărâmând dintr-un condei această enormă gângâveală a unor pretinşi istorici. Şi este meritul lui N. Cârlan de a fi inserat în volum texte eminesciene, exemple grăitoare întru apărarea şi păstrarea fiinţei noastre naţionale. Putem fi convinşi că cercetătorul, în cunoştinţă de cauză cu tot ce-a scris Mihail Eminescu în legătură cu Patria, şi-a însuşit mărturisirea nefericitului cronicar Miron Costin, căruia îi acordă în carte câteva pagini: „Eu voi da samă de ale mele, câte scriu”. E de subliniat că răzbate şi aici, ca şi în alte lucrări ale lui N. Cârlan, o atitudine tranşantă, asemănătoare celei eminesciene, autorul fiind extrem de bine informat asupra problematicii abordate. El descoperă, de exemplu, în Lepturariul lui Aron Pumnul o stare de spirit (poetică) eminesciană avant la lettre, prevestind venirea celui pe care imaginaţia şi gândirea sensibilă autohtonă o pregătiseră parcă din „ale lumii începuturi”, şi care fusese menit să înveşnicească ipostaza românească a spiritului universal, prin genialitatea cugetării şi simţirii sale, întrupate în „cuvântul ce exprimă adevărul”, cuvântul cu rezonanţe nepieritoare. (s.a)

E de la sine înţeles că o localitate sau alta ar fi onorată să poarte pecetea unor astfel de „rezonanţe”, ori să demonstreze că păstrează urmele paşilor Poetului, ceea ce încearcă Dumbrăvenii Sucevei, având la bază mărturia lui Matei Călinescu precum că Mihail s-ar fi născut în ziua de 8 noiembrie 1848 la Dumbrăveni. N. Cârlan îi dedică acestui aspect un întreg capitol, cu referire la dezvelirea bustului Poetului în 14/27 iulie 1902 pe proprietatea lui Leon Ghica, imortalizând, în acest fel, în bronz, mândria localităţii (chiar dacă iluzorie) de a-l fi dat literelor române şi celor ale umanităţii pe „însinguratul Luceafăr”.

În sfârşit, autorul a avut superba inspiraţie de a introduce în volum textul broşurei Răpirea Bucovinei, pagini care dezvăluie întreaga tevatură privind furtul teritoriului în discuţie. Şi iată fragmentul despre odioasa vânzare: „Aurul, briliantele, cuţitele cu pietre scumpe, oglinzile de Veneţia, vasele de porţelan, aceste fură mai puternice decât dreptatea Moldaviei, şi chiar interesul Turciei; (…)” Trebuie amintit că Eminescu a revenit în Cernăuţi, la un secol de la (h)răpire, când se inaugura universitatea, cu un număr impresionant de exemplare din respectiva broşură, oficialităţile urbei fiind considerate destinatare de primă importanţă.

Cartea cercetătorului Nicolae Cârlan e de citit cu atenţie sporită, având în vedere că autorul (bucovinean, desigur) a tratat subiectul cu acribie şi cu o largă deschidere spre adevăr, urmărit fiind de exemplul ilustru al Poetului nostru naţional. Şi universal, fără discuţie.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: