Balada groparilor sau rutina morţii

În copilărie, s-a întâmplat ca cimitirul să fie locul unde-mi petreceam mult timp. Simţeam că acest spaţiu era unul de limită, că era ceva interzis şi necunoscut. Doi dintre vecinii mei erau gropari. Am asistat de câteva ori la săpatul gropilor, la discuţiile pe care le aveau şi glumele pe care le făceau. Mi-au fost şi îmi sunt simpatici pentru că sunt speciali – o combinaţie de morbid, sarcasm, cinism, bunătate şi sufletism. Una dintre fantomele vii din cimitirul Doina este doamna Eleonora. Ea şi-a rezervat şi îşi pregăteşte locul de veci de zece ani, chiar dacă e sănătoasă şi are doar 62 de ani. Pregătirea pentru ceasul morţii a devenit obsesia ei, aşa cum fusese – în copilăria mea – şi a străbunicei.

Un alt fenomen care m-a conectat indirect cu cimitirul a fost preocuparea străbunicii pentru zilele negre. Ea se pregătea pentru ele de când mi-o amintesc. Avea, cred, 60 de ani când a început să-şi pregătească sistematic aranjamentele. Mergeam de multe ori cu ea să cumpăram daruri, pomeni şi tot felul de rechizite care aveau să-i fie de folos când va veni ceasul – care a venit peste 22 de ani de la acea vârstă. Îmi vorbea şi se sfătuia cu mine despre ce lucruri şi cui le va lăsa în testament. Prin acest articol încerc să descriu, aşa cum văd, înţeleg şi descopăr eu această lume şi acest spaţiu sacru şi profan totodată, care are un loc important în viaţa noastră. Tind să împac frica morţii cu realitatea şi parcursul vieţii, iar groparii sunt pentru mine acei lectori versaţi şi terapeuţi de şoc. Groparii de la cimitirul Sfânta Paraschiva – numit de toţi „Sfânta Vineri” – din Suceava transformă lucrurile morbide în umor. De exemplu, la săpatul unui mormânt, unul dintre protagoniştii reportajului spune că a pregătit „garsoniera” pentru pacient. Lucrează peste 10 ore pe zi, fie că e iarnă şi pământul îngheţat, fie că e vară şi mor de cald. Nu sunt superstiţioşi, ei ştiu prea bine că „de oamenii morţi nu trebuie să-ţi fie frică”, cum spune un gropar. Altuia îi place cimitirul tocmai pentru că e un loc liniştit, în mare parte, iar el se teme doar de Dumnezeu. „Pentru cei bătrâni n-avem de ce plânge” e simptomul unui cinism care apare după ce ai săpat prea multe morminte şi până la urmă groparii se mai lasă impresionaţi doar de înmormântările celor tineri. „Balada groparilor” nu e neapărat uşor de urmărit, dar totuşi am încercat să nu includ „peisaje” cu adevărat macabre. Printre altele, un gropar se întreabă, la cât a săpat la viaţa lui, cât de adânc ar fi un tunel şi unde ar ajunge, dacă ar avea volumul tuturor tonelor de pământ dizlocuite de el.

Un personaj fascinant, dar care dă naştere la speculaţii, este un fel de fantomă vie, domnişoara Vasilica, în vârstă de 72 de ani. Aceasta bântuie tot timpul prin cimitirul „Adormirea Maicii Domnului”, vizitând mormântul părinţilor ei, însă nu mai e tânără de ceva ani, aşa că se pregăteşte şi ea de călătoria spre lumea de dincolo. Am surprins-o pozând pentru o gravură de pe piatra ei de mormânt, iar într-o ipostază ulterioară îşi spală propria piatră, terminată, într-un moment aproape sinistru. Doamna Vasilica îşi pregăteşte mormântul de 10 ani, deşi e sănătoasă tun.

Singurii locuitori vii ai unui cimitir sunt groparii. Ei sapă şi îngroapă, imuni la bocete şi lacrimi. Majoritatea groparilor sunt din acelaşi sat. O bună parte dintre ei sunt rude, iar câţiva au moştenit meseria de la tată sau unchi. La cimitirul „Sfânta Vineri” lucrează cinci gropari (Constantin, Gheorghe, Ghiţă, Nicolae, Petru) – şi muncesc 7 zile pe săptămână. Săptămânal au loc în medie 2-3 înmormântări. Dimineaţa la ora 8.00, groparul-şef vine cu lista şi împarte munca celorlalţi gropari. Fiecare dintre ei îşi ascute bine hârleţul şi pleacă în sectorul indicat. Ei cunosc specificul fiecărui sector: calitatea pământului, aglomeraţia de morminte sau „prestigiul sectorului”.

Gândurile şi discuţiile lor nu ţin de metafizică: supravieţuiesc glumind sarcastic şi cinic. În Cimitirul „Sfinţii Voievozi – Grădini” din Fălticeni l-am întâlnit pe Marcel. Are 44 de ani şi lucrează ca gropar. Înainte a ocupat o funcţie de conducere la o societate fălticeneană. A avut parte de un mare necaz şi aşa a ajuns să practice această meserie. „Viaţa mi-a adus nişte neplăceri. Ajunsesem să fiu privit ca un paria, să fiu marginalizat, dar Dumnezeu m-a ajutat să-mi găsesc un loc de muncă în cimitir. Aveam de crescut doi copii şi trebuia să-mi găsesc un loc de muncă. Poate că nu este o meserie cu care să mă mândresc, dar este o muncă cinstită”, afirmă Marcel.

Iniţial a avut o oarecare repulsie faţă de această meserie. La început, noaptea avea coşmaruri, dar după câtva timp s-a obişnuit. „Am învăţat să găsesc satisfacţie chiar şi acolo unde mulţi spun că e urât. La început visam cadavre şi morminte. Mi-a fost ruşine de ceea ce fac. De exemplu, la puţin timp după ce m-am angajat în cimitir m-am întâlnit cu o fostă secretară de-a mea. Îi murise bunica. Mi-am călcat pe inimă şi am abordat-o. M-a întrebat mirată: «Marcele, ce faci aici?» În acel moment mi-a venit să sar în groapă înaintea mortului”, spune interlocutorul nostru. Meseria de gropar implică foarte multă muncă fizică. Indiferent de vreme, trebuie să fii la serviciu. Mai ales când sunt cerinţe. „Plouă, ninge, soare, frig, nu contează. Noi trebuie să fim aici să ne facem treaba. Nu poţi să amâni şi să spui că o să sapi mâine groapa. Omul vine cu mortul şi unde-l bagă? Nu există aşa ceva. Trebuie să săpăm gropile indiferent de condiţii. Chiar şi acum, vedeţi că este numai noroi printre morminte. Ne murdărim, dar trebuie să înfigem lopata în pământ. E mai greu ca la turnătorie în combinat. Dacă nu ai putere nu poţi face faţă”, mai spune groparul.

Sunt zece gropari în Cimitirul „Pacea” care muncesc de dimineaţă până seara. Salariul lor nu este deloc unul de invidiat. „Primesc în jur de 1500 de lei, în care este inclus şi un spor pentru muncă în condiţii grele. Salariul este de mizerie, dar mă simt liber aici. În plus, dacă nu curge pică, trebuie să recunosc. Nu e nici rău, nu e nici bine. De când lucrez aici m-am apropiat de Dumnezeu”, spune Costel. „Acum s-a dat spre folosinţă o nouă latură a cimitirului. S-a extins. În partea asta nouă se sapă uşor. Mai mult de patru ore nu ne trebuie. Dar în partea cealaltă, în dreptul porţii principale e greu tare. E ciment acolo. Am intrat odată cu excavatorul. Vă daţi seama cât de greu se sapă acolo dacă am rupt dinţii excavatorului”, adaugă Costeluş. Cu tristeţe în ochi, Nea’ Nelu groparul ne spune că are o fată înmormântată în cimitirul Pacea. „Vin mereu la mormântul fetei mele. Acum ar fi trebuit să aibă aproximativ 20 de ani. Aprind o lumânare şi mă rog pentru ea. Lucrând aici, te apropii de cele sfinte şi începi să conştientizezi ce înseamnă viaţa asta şi ce rămâne în urma noastră după moarte. Mai ales dacă îi mai pasă cuiva de noi. E trist”, declară săpătorul de morminte. Un colţ din cimitir este alocat morţilor care nu există. Singurele persoane cărora le pasă de aceşti oameni sunt groparii cimitirului, care mai cumpără o haină să îmbrace morţii şi un coş cu fructe pentru pomană. „Îi aduc aici într-un sicriu, dezbrăcaţi. Goi puşcă! Fără absolut nimic pe ei. Noi îi luăm şi-i îngropăm acolo în colţ. Altceva ce să facem cu ei? Nu se interesează nimeni. E păcat mare. Preot? Nici nu poate fi vorba. Fără slujbă, fără nimic. Îi băgăm în pământ şi gata”, încheie groparul. Pe la 11.30, Constantin, groparul-şef de la „Cimitirul Ionei”, din Câmpulung Moldovenesc şi-a pus sapa lângă uşă şi i-a strigat pe ceilalţi la masă. În „biroul“ lor de lângă atelierul de cruci, între cazmale, lopeţi, târnăcoape şi funii – uneltele meseriei –, cei patru bărbaţi s-au strâns înfometaţi în jurul unui ziar plin de grăsime de la salamul fript. Cu mâinile bătătorite, frunţile înnegrite şi cizmele de cauciuc cu noroiul uscat până la buză s-au aşezat la masă. Terminaseră groapa, aveau timp: mortul avea sa vină cam într-o oră, era abia la biserică.

Prima groapă a săpat-o la 15 ani, în satul natal. Mortul era un neam din rudărie. Nu s-a găsit un gropar pe aproape, aşa că Ghiţă a pus mâna pe-o sapă şi a pregătit locul. Nu ştia mare lucru atunci, era tânăr şi nu apucase sa vadă o înhumare. A făcut groapa din ochi: s-a uitat la tron cât era de lung şi de lat şi după el a început să sape. De adâncă, a făcut-o cât să nu-l scoată pe mort ploaia şi vremea de sub cruce. „A ieşit bine“, a spus Constantin după 40 de ani de când a băgat primul om în pământ. „Nu de profesionist, dar, oricum, m-am descurcat. Mi-a luat însă câteva ore bune, că nu ştiam nici cum şi nici cu ce să sap. De meserie m-am apucat serios după armată, pe la 19 ani. Angajat cu acte, cu tot ce trebuie, deh, să câştig o pâine cinstit“, a adăugat groparul. Acum, după o „carieră” în câmpul muncii şi sute de înhumări trecute prin mâini, Constantin face groapa ca la carte: cu măsurători exacte, cu unelte potrivite pământului ori condiţiilor meteorologice. „Însemnez locul: 2,20 m lungime, 90 cm lăţime şi 1,50 m adâncime. Dacă pământul e moale – aşa, ca acuma, după ploaie, dau cu cazmaua. De e mai tare – cum e iarna, la îngheţ, nu se poate decât cu târnăcopul. Sap, scot pământul, totul cam în două ore. Dup-aia aştept. La sfârşit, când e gata, bat cuiele, îl leg cu funii la două capete şi-l las înăuntru. Pământul îl arunc cu lopata peste tron“, a explicat Constantin. În 40 de ani, Constantin a făcut sute de gropi, nici nu le mai ţine minte numărul. A îngropat şi copii şi oameni în puterea vârstei şi bătrâni. Peste niciunul n-a putut însă să arunce cu nepăsare bulgării de pământ. Om simţitor din fire, a bocit pe fiecare de parcă i-ar fi fost frate ori mamă. „Nu pot să mă abţin. Plâng după ei, de când le sap groapa. Iar când vine mortu’, cât timp cântă popa, iar lumea boceşte, stau deoparte şi îmi înghit lacrimile. Că-mi pare rău de el, oricine-ar fi, e om şi se duce, n-are nicio vină…“, a mărturisit Costel, lăcrimând din nou, fără să-şi amintească însă a cui moarte o regretă. Două, trei pe zi, câteva zeci pe lună, hăurile săpate de mâinile bătătorite ale lui Gheorghiţă au umplut cimitirele Sucevei. Acum la bătrâneţe lucrează într-un cimitir mic, al Bisericii Adormirea Maicii Domnului, împreună cu soţia, Rodica, care îl ajută la săpatul gropilor. „În 40 de ani… păi, dacă era, săpam al doilea Canal Dunăre – Marea Neagră“, a apreciat Petru nenumăratele gropi pe care le-a făcut cazmaua lui. Fără o zi liberă – că aşa e meseria asta, „non-stop“ – fără Crăciun, fără Paşte, bărbatul de 55 de ani abia dacă-şi mai aminteşte ziua când s-a odihnit cu adevărat. De râs ori glumit, nici nu mai poate fi vorba: cu atâta jale în jurul lui, miros de tămâie şi oseminte deshumate la şapte ani, Petru a uitat de mult ce-nseamnă veselia. Nici măcar de ziua de naştere nu-şi aminteşte altfel, decât dacă a plâns o dată sau, dimpotrivă, a ţinut-o întins ore în şir. „Dacă ne uităm în registru… de Paştele trecut am avut două înhumări, de Crăciun, din fericire, niciuna. Dar a doua zi, pe 26 decembrie, am îngropat patru persoane. De ziua mea am plâns doar o dată, că a vrut Dumnezeu să moară numai unul“, a afirmat groparul, rupând cu degetele aspre o aşchie din cizma de cauciuc. Bărbaţi, femei, necunoscuţi, dar şi mătuşi, vecini, toţi pe care a vrut Dumnezeu să-i ia au ajuns la târnăcopul lui Mitică, groparul din Rădăuţi, unde liniştea cimitirului este tulburată de calea ferată. Trenul trece chiar printre morminte. Numai neamurile apropiate nu le-a îngropat el: nu l-a lăsat nici inima, dar nici legea nescrisă a groparilor. „Noi pe-ai noştri-i dăm la alţii. Nu se poate altfel, e o lege a noastră, a groparilor. Mi-au murit mama, tata, ginerele… Nevasta a făcut trei luni de când s-a dus. Am chemat un gropar străin s-o pună în pământ, doar nu era s-o îngrop eu pe femeia cu care mi-am trăit viaţa şi am avut copiii. Doamne, ferească sfântul, păi muream acolo şi eu“, s-a tânguit Mitică, ajuns la capătul puterilor. Meserie nu prea uşoară, datul cu cazmaua în ţarina de veci l-a sensibilizat pe Vasile, gropar al cimitirului din Siret, în ciuda obişnuinţei de-o viaţă. Iar când e vorba de o deshumare, lucrurile sunt cu atât mai greu de suportat. „Avem mănuşi, nu-i vorbă, ne-au dat şi spirt… Chiar acum aştept un mort. Ca să-l bag în groapă a trebuit sa scot altul – o fetiţă de patru ani. Oasele sunt în sac, lângă groapă… Mai e şi o păpuşă acolo, vai de păcatele mele…“, s-a opintit bărbatul, înghiţind greu. „Iar vara, vara e cel mai rău să faci o deshumare de şapte ani: miroase. Şi dacă mortul a fost formolizat bine, poţi să-l scoţi cam întreg…“, a adăugat groparul. Cu toată tristeţea din viaţa lui, cu toată inima cernită şi de-ai lui şi de-ai altora, Corbu de la „Pacea” ştie însă că nu are de ales. Fără să fi făcut vreo şcoală, crescut la Casa de Copii, n-a avut ce alege de la viaţă. Bine că i-a dat Dumnezeu braţe puternice, de-l ţin şi acum. Cu sufletul e mai greu, că aşa a fost dintotdeauna, mai sensibil. De bine, de rău, cu cele cincisprezece milioane pe lună îşi duce traiul modest. E drept că există şi pacheţelul tradiţional – pomana –, dar nu se-mbogăţeşte nimeni dintr-o batistă, un colac şi-o lingură de colivă. Mai mult n-a văzut Costel niciodată. Dar nici nu a râvnit.

Pardaian, care după o dezhumare urâtă, a băut o dublă de vodcă să-i taie greaţa, îmi cântă o serenadă:

„Între patru scânduri/ Numai stai pi gânduri/ În mormânt nu iei cu tine,/ Nişi macar o pâni/ Pentru dzâua di mâni/ Starirara, stararara/ Starirara stararara!// Am muncit am strâns/ Am trudit, agonisât/ Am gândit am vorbit/ Am mers, am dres,/ Am plâns şi-am iubit/ Şi ce folos/ Mare folos… cam asta-i treaba dom profesor…”.

Aceasta este pe scurt povestea cimitirelor din oraşe ale judeţului Suceava. Ocupă o suprafaţă de 2.000.000 kmp şi numără aproximativ 250.000 de morminte. Deocamdată.

LUCIAN DIMITRIU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: