Un om pentru eternitate

Nu m-am despărţit niciodată de Biserică, toţi duhovnicii mei pot da mărturie. Am înţeles că de acolo vine esenţa vieţii.

În 2018, „Ierusalimul neamului românesc” le-a oferit iubitorilor cuvântului scris, prin Editura „Nicodim Caligraful”, un volum de o covârşitoare importanţă, intitulat Portret. Zoe Dumitrescu-Buşulenga Maica Benedicta şi apărut cu binecuvântarea ÎPS Pimen, arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, majoritatea textelor fiind preluate, aşa cum se precizează într-o notă asupra ediţiei, din revista „Caietele de la Putna”. Remarcăm faptul că vlădica de Bucovina nu s-a mulţumit să dea doar binecuvântarea, ci a inserat câteva pagini duhovniceşti de înaltă ţinută, din care extragem următorul fragment: „Zoe Dumitrescu-Buşulenga a dorit şi a reuşit să-şi încununeze aura de academician cu cea de teolog (…) în înţelesul filocalic (…), vorbitor cu Dumnezeu prin rugăciune, nevoindu-se în sihăstria chiliei călugăreşti, la lumina candelei şi în mireasma fumului de tămâie”.

Mărturisitorii din această carte recompun imaginea unui om de excepţie, de o impresionantă pregătire umanistă şi verticalitate morală, având o forţă interioară copleşitoare. Iradia căldură şi bunătate, ducându-şi viaţa după principii ferme. Iată ce portret memorabil îi face Constantin Parascan: „Era o flacără, o idee, o inimă, un poem, un cântec rostit din sine, rostindu-se pe sine, minunând şi bucurând lumea, înfrumuseţând-o, făcându-te să fii fericit că te afli împreună în acelaşi timp şi loc”.

Există în carte câteva amintiri care privesc activitatea didactică a Doamnei de la Universitatea din Bucureşti, criticul şi istoricul literar Alex Ştefănescu fiind de părere că opera sa fundamentală „este una pedagogică”. La vremea când ateismul marxist se instalase în ţară, Doamna profesor, slujitoare a catedrei de literatură universală şi comparată, convinsă că tineretul a rămas fără un punct de sprijin, includea în bibliografia studenţilor Biblia. De altfel, vorbind despre convingerile şi „revelaţiile unei profesoare de litere”, monahul Iustin Taban atrage atenţia asupra unui aspect de o importanţă crucială: „Ea socoteşte că existenţa noastră poate fi înţeleasă prin contemplarea a trei minuni numite fundamentale, cosmice: Creaţia, Buna-Vestire sau înomenirea lui Dumnezeu, şi Învierea”. Redutabilul eminescolog Theodor Codreanu aduce în discuţie un aspect semnificativ. În 1966, Alex Ştefănescu, student fiind, a fost anchetat de securitate, ajungându-se la excluderea sa din fostul UTC. Cum „revoluţionarul” George Radu Serafim a propus, în aceeaşi şedinţă, îndepărtarea „vinovatului” şi din facultate, Zoe Dumitrescu-Buşulenga l-a opărit pe acesta cu o replică tăioasă, chit că sala era împânzită cu băieţii de la Secu: „Dumneata îţi depăşeşti atribuţiile! Ştefănescu este un student eminent şi soarta lui o hotărâm noi, profesorii săi, nu dumneata”. Chemat la o discuţie între patru ochi, profesoara l-a asigurat, îşi aminteşte chiar Alex Ştefănescu după mulţi ani, că nu va fi exmatriculat, dojenindu-l în privinţa parodiei acestuia la adresa vieţii ţăranilor de după colectivizarea forţată: „Un singur lucru nu mi-a plăcut, (…) că foloseşti cuvinte licenţioase. Nu e de demnitatea ta”. Şi adaugă criticul, în final: „avea dreptate”.

Cu o vastă cultură şi profesor cu har, cursul său fiind audiat de studenţi şi de la alte discipline, Doamna Zoe, cum e numită adeseori în carte, a recuperat „imaginea atât de falsă a unui Ev Mediu întunecat şi crud”, dar şi „atât de hulita în marxism metodă scolastică” (Gheorghiţă Geoană). Andrei Dârlău face o adâncă reverenţă pe câteva pagini, amintind despre permanenta strădanie a Doamnei Buşulenga „de a contracara ideologia prin axiologie”. În acest context, atrage atenţia autorul, profesoara susţinea cu „tărie nevoia modelelor”, mai ales pentru tineret. Ea considera, pe bună dreptate, că modelul suprem este Mântuitorul şi, desigur, „modele, prin excelenţă, elita umanităţii”, maica Domnului şi Sfinţii. Academicianul Zoe Dumitrescu-Buşulenga, avându-l ca mentor pe Tudor Vianu, a militat cu ardoare şi competenţă pentru păstrarea valorilor de excepţie din cultura greco-romană, baza evoluţiei ulterioare a Europei. De aceea, aflăm, de la fostul magistru ieşean Dumitru Irimia, că, în momentul în care un student impertinent i-a spus să nu-i mai bată la cap „cu prostiile astea”, Doamna Zoe s-a dus direct la decanat, cerându-şi, pe loc, pensionarea. Pe de altă parte, Adrian Fochi adevereşte că, stând la Văratic, „atrăgea ca un magnet sute de oameni”.

Drumul Doamnei, trecând pe la Accademia di Romania din Roma (aici s-a dovedit un foarte „bun organizator”, trăsătură evidenţiată de Florica Dimitrescu), a continuat, firesc, în calitate de maica Benedicta (se putea mai nimerit decât „cea binecuvântată?), continuând să se preocupe de opera lui Mihail Eminescu şi lăsând ca testament, după Grigore Ilisei, „a nu se lăsa să fie pângărită amintirea” Poetului. A intrat în rândul monahiilor de la Văratic din dorinţa de a se apropia şi mai mult de Dumnezeu şi ca o împlinire a aspiraţiei sale de-o viaţă, confesându-se, într-o vreme, cu o uimitoare sinceritate, lui Nicolae-Şerban Tanaşoca: „mi-am găsit liniştea sufletească atunci când am ajuns să cred în Dumnezeu şi să mă rog Lui ca ultima babă din sat”. Era convinsă că societatea, oricare ar fi, are nevoie de modele şi, drept urmare, a ajuns ea însăşi un model. Îngrijorată din pricina unui globalism care ar duce la uniformizarea culturii şi la sărăcirea spirituală a naţiilor, cum observă academicianul Eugen Simion, Doamna profesor şi apoi Maica Benedicta a militat asiduu pentru păstrarea bogăţiei diferenţelor culturale ale popoarelor, exprimându-şi, de asemenea, nemulţumirea de ceea ce se întâmplă în media românească, devenită un fel de dictatură pentru o bună parte din populaţie. „Tensiunea ei către Absolut”, de care aminteşte Dan Hăulică, o aşază între cărturarii de prestigiu ai ţării şi ai culturii europene, „spiritul cel mai deschis, mai suplu deschis, către întregul cuprins al artelor”, după cum observă academicianul şi mentorul revistei „Secolul XX”. Ca urmare, Maica Benedicta, conform celor relatate de luminatul Arhimandrit Melchisedec Velnic, stareţ al Putnei, se confesa la modul cel mai direct: „simt din ce în ce mai mult nevoia suverană a înălţării către cele de sus, pentru că acolo este patria noastră cea adevărată”.

Suntem în faţa unei personalităţi de o cinste ireproşabilă şi a unei impresionante smerenii, care şi-a deşertat cu bună ştiinţă titlul academic, îmbrăcând haina mântuirii, purtată, invizibil, şi până în momentul votului monahal. Şi, dacă am început cu inspiratele cuvinte ale ÎPS Pimen, încheiem cu părerea, nu mai puţin inspirată, a altui vlădică şi cărturar, fostul Mitropolit Bartolomeu Anania:

„În cultură, statura imperială a Doamnei Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

În spiritualitate, silueta diafană a Maicii Benedicta”