Buchiseli. De la oală, la urcior

Date fiindu-i întrebuinţările perpetuate prin milenii, oala cea banală, implicată în felurite întâmplări şi împrejurări mai mult sau mai puţin gospodăreşti, şi-a sporit în timp, ca vorbă, potenţialul expresiv, dobândind dreptul de integrare în limbajul figurat al înţelepciunii populare sau al celei culte (în aforisme). Chiar dacă, de cele mai multe ori, în proverbe, zicători şi locuţiuni trimiterea se face la oala tradiţională, de lut, acest substantiv este apt să evoce (măcar câteodată) şi variantele datorate progresului tehnologic, adică oala sub presiune sau oala minune.

Menţionând că obiectul cu pricina este pomenit (desigur, prin cuvinte specifice limbilor respective) şi în folclorul altor popoare, iată câteva citate desprinse din tezaurul paremiologic românesc: „La casa cu noroc fierbe oala fără foc.”; „Se laudă oala că va sparge căldarea.”; „După oală, şi capac.”; „Tot două oale-mi fierb: una seacă şi-alta goală.”; „Râde hârb de oală spartă.”; „Ajunge un ciomag la un car de oale.”. Dintre numeroasele expresii în care acelaşi cuvânt este element lexical principal ar merita amintite cel puţin câteva: „a se face oale şi ulcele”, „a pune în aceeaşi oală”, „a-i da oala în foc” (=a se supăra), „a-şi băga nasul / a se amesteca unde nu-i fierbe oala”; „a plăti oalele sparte” etc.

Intrând mai adânc în domeniul lingvistic, e de precizat că oală este un cuvânt moştenit din latină (olla), fiind atestat într-o psaltire din sec. al XVI-lea. Cu aceeaşi etimologie este înregistrat în vechea variantă ol (dezlegătorii de cuvinte încrucişate au întâlnit-o frecvent), care mai circulă regional, mai ales prin Transilvania (din Ţara Oaşului, o secvenţă dintr-un articol de presă nu foarte vechi vorbeşte despre „un ol cu vin” dus de fini naşilor). Scriban, în dicţionarul său din 1939, îl definea pe ol (cu pl. oale şi oluri) ca „oală care nu se pune pe foc, ca glastrele şi ca cele înalte şi strâmte pentru smântână”. Din „neamul” lui oală mai fac parte olar (din oală+ ar); olan (din ol+an; „ţiglă semicilindrică cu care se învelesc casele”), aceste lexeme fiind propriu-zis înrudite – spun lingviştii – cu oală. Despre o înrudire semantică am putea vorbi însă şi în cazul altor cuvinte, cum ar fi ulcea (din lat.*ollicela) sau ulcică (ulcea+ică) sau ulcicuţă (prin diminutivare). Şi, continuând căutarea în aceeaşi sferă semnatică, ajungem la cuvântul care ne aduce, de fapt, la subiectul principal al acestui episod: urcior.

Înregistrat ca atare de cele mai multe dicţionare şi ca singură formă de DOOM (pentru două omonime), urcior este apropiat prin înţeles de oală numai printr-unul din cele două sensuri („vas de lut”), cu acesta provenind din latinescul urceolus şi fiind atestat în Psaltirea scheiană (sec. XVI). Cu celălalt sens („infecţie la ochi”) este moştenit tot din latină (hordeolus; de unde şi variantele regionale urdior, urgior). Aceste precizări aparţin dicţionarelor şi normei ortografice instituite academic. În vorbirea obişnuită (dar şi în scrierea cultă), alături de această variantă (pretins unică prin opţiune normativă), circulă, aşa cum se ştie, şi forma ulcior, atât pentru vasul ceramic, cât şi pentru „micul furuncul de la rădăcina genelor” (pe internet, cu cele două sensuri are 140 000 de ocurenţe, iar urcior – 25 700). Tot internetul, prin Google, ne arată că tendinţa de desfiinţare a omonimiei (pesemne, şi sub influenţa lui oală, ol, ulcică) este destul de accentuată: urcior la ochi – 6200; urcior de vin – 851; urcior de apă – 1180; ulcior la ochi – 6440; ulcior de vin – 7820; ulcior de apă – 10 600 (cifrele sunt, desigur, aproximative, diferenţele de la o perioadă la alta fiind totuşi mici). În aceeaşi idee, e de semnalat că proverbele, aforismele şi secvenţele literare ori publicistice despre ulciorul-vas preferă această variantă (Ulciorul nu merge de multe ori la apă). Un volum de versuri al lui George Lesnea, „Ulcioare de piatră” (Iaşi, 1969), poet cunoscut şi recunoscut mai ales ca iscusit traducător din Esenin, Puşkin, Lermontov, era salutat la apariţie cu o epigramă care-l privilegia pe acelaşi ulcior: „Nu merge un ulcior de lut / La apă de prea multe ori…/ Din piatră dacă l-a făcut / LESNE-A găsit cumpărător”.

Aşadar, după ce, prin secole, prin atracţie paronimică, „vasul de lut” şi „infecţia la ochi” au ajuns la omonimie, în prezent există semne ale dorinţei de diferenţiere, de care, probabil, dacă fenomenul va avea efecte mai vizibile în rândul vorbitorilor şi în scriere, se va ţine seama în viitoarele dicţionare normative.

I. NEDELEA

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: