Cu certitudine Al. Bidirel de la Stupca face parte din strălucitul şir de virtuozi care au sporit tezaurul nostru folcloric, ridicând simplitatea lăutărească la rang de nobleţe, înscriind folclorul românesc în chenarul blazonului nostru identitar. Perlele strălucitului şirag sunt, aşadar: Nicolae Picu, Grigore Vindireu, Năstase Ochialbi, Nicu Stănescu, Alexandru Bidirel, Ion Drăgoi, Cristache Ciolac, Ion Budişteanu, Ion Petre Stoican, Efta Bottoca, Aurel Gore, Alexandru Ţitruş, Valeriu Cintilică, Florea Cioacă, Nicolae Buică, Dumitru Potoroacă, Mihai Botofei şi alţii.
Sub gloria unui meşteşug de neegalat, onorat de premii, diplome şi medalii, între care şi „Distincţia de Merit” pentru activitatea deosebită în cadrul Ansamblului „Ciprian Porumbescu”, la aniversarea a 55 de ani de slujire a folclorului, artistul şi-a încheiat călătoria pământească la vârsta de 67 de ani, la 12 iul. 1985. În timpul vieţii, Al. Bidirel a avut un cult înalt pentru înaintaşii lăutari şi o grijă specială de descendent faţă de mormântul lui Grigore Vindireu, violonistul exprimându-şi dorinţa de a fi depus în ţărâna aceluiaşi lăcaş. În cimitirul „Pacea” din Suceava, nu departe de streaşina bisericii ctitorite de regretatul preot ardelean Dumitru Gliga – colegul meu de la Teologia sibiană – sunt de văzut două movile gemene, ca două forme pe care s-au turnat clopote: sălaşurile celor doi maeştri ai Viorii, Grigore Vindireu şi Alexandru Bidirel. Am mers la cimitir şi am citit pe o placă plumburie cu litere în relief: „Aici pausează Grigore Vindereu artist în muzică, 21 ianuarie 1830, 24 mai 1888. Fie-i Ţerna uşoară”. Sub crucea modestă, fără fotografie, este o tăbliţă pe care e scris: „Reconstruită Alex. Bidirel”. Alături, deasupra mormântului violonistului de la Stupca, pe capitel este gravată o liră. Pe faţa crucii e scris: „Artist violonist. Alexandru Bidirel 1918-1985. Elena Bidirel 1926-”, iar pe verso: „Virtuozul violonist Alexandru Bidirel, din Filmoteca de aur 1918-1985”. Alături sunt două fotografii: a artistului şi a soţiei.
Într-un meritat remember, că nu se va împovăra prea mult pagina, adaug şi această inscripţie: „Grigore Macovei 1908-1976. Gertrude Macovei 1914-1997”. Pe faţa crucii, un portativ cu note şi versuri: „E toamnă, cad frunzele şi mor,/ Curând vom fi asemeni lor”. Pe verso: trei intervale cu note iar sub ele aceste versuri populare: „Frunză verde de piper/ Câte stele sunt pe cer/ Toate până-n ziuă pier,/ Numai luna şi o stea/ Ştie de inima mea”. Am făcut această consemnare rechemând umbra dirijorului Grigore Macovei, antecesorul lui George Sârbu, prea puţin evidenţiat postum. Vindireu şi Bidirel, înfrăţiţi de Muzică deasupra, înfrăţiţi şi dedesubt în ţărâna care pe toţi îi înfrăţeşte, poate că nici nu sunt sub cruci. Poate că şi-au luat lăutele de lut şi cântă undeva unde-i oprit cerul.
Dincolo de onorurile antume şi recunoştinţa postumă Alexandru Bidirel a avut bucuria strămutării charismei sale muzicale în fiul său, Dragoş Bidirel (n. 2 XII 1948), „muzician de poveste, „ultimul mohican al saloanelor şi restaurantelor cu ştaif din Suceava”, cum îl numeşte Lucian Dimitriu, şi în acelaşi registru – „Drăgănel”, vrăjitorul pianului” ori „domn al pianului”, cum îl numeşte scriitorul Dumitru Brădăţan.
Dragoş a învăţat fără profesor. Tatăl său i-a desluşit doar tehnic, pedagogic, mirajul claviaturii. Calităţile copilului erau evidente, au fost remarcate de prietenii violonistului. Trecând peste rigorile şcolare, copilul a început să cânte în restaurant. Dragoş spune că a cântat în „Central” şi „Arcaşul” peste 30 de ani. Ieşirea oficială din câmpul muncii a tatălui său l-a făcut continuator: „Asta a fost pâinea mea”, a spus pianistul. Dragoş, acest „muzician de geniu”, a excelat în café concert, „în cea mai elegantă formă a muzicii de calitate”, subliniază L.D. în „Crai nou” din 5 iulie 2018. Despre celebrul său părinte spune că a uimit melomani din trei continente, executând piese de mare dificultate şi virtuozitate din repertoriile lui C. Porumbescu, G. Enescu, Grigoraş Dinicu, G. Boulanger şi Maria Tănase, din diverşi autori clasici şi moderni. În regalurile violonistului se întrepătrundeau valsurile, serenadele şi romanţele cu bucăţi de blues, rock şi jazz.
Violonistul îşi adapta repertoriul după naţionalitatea celor care intrau în restaurant. Cânta pentru francezi, greci, germani şi ruşi, cu o atenţie deosebită faţă de austrieci. Odată, relatează pianistul, ghidul văzându-şi grupul absorbit de vioara stupcanului, a zis: „Vă rog să terminaţi că nu mai ajungem unde trebuie”. „Cânta frumos, nu ce aţi auzit pe disc. Să-l fi auzit la liber, în restaurant” (v. interviul lui D. Brădăţan în „Crai nou” din 16.02.2008).
Ca şi tatăl său, care nu se da dezrădăcinat de la Fălticeni, Dragoş nu a vrut să rămână în străinătate. „Lui îi datorez tot ce am învăţat”, spune Dragoş, elogiindu-i pretutindeni memoria. Pianistul trăieşte la Suceava, solicitat din când în când la restaurantul „Imperial”. Legătura sa cu pianul e organică, ontologică, cum de altfel e şi memoria sa legată de obârşiile stupcane, de cei din familie, de oamenii care l-au preţuit, de instrumentiştii excepţionali din jurul său, Ion Uţă – o valoare mondială şi violonistul Ion Băcilă (trăia în zona Pieţii, spre Autogară; l-am cunoscut, istovit, apăsat de amintiri şi supărarea pierderii unei fiice). „Ultimul mohican al saloanelor cu ştaif”, cum bine l-a numit L. Dimitriu, „este muzicianul care a reuşit să confere muzicii pe care o interpretează şi o compune valenţe, subtilităţi şi rezonanţe incredibile, rivalizând cu sonorităţile specifice muzicii clasice”. Subscriu şi murmur pe marginea interogaţiei din capătul medalionului citat: „Ultimul pur sânge al elitei muzicale de altădată, oare nu merită acest geniu nativ al pianului un concert într-o sală adecvată ca o recunoaştere a extraordinarului său talent?”. Ce puţin i se cuvine unui artist! Cât de simplu ar fi să i se facă un afiş şi să i se deschidă o scenă! Dar pentru asta îţi trebuie să… rezonezi. Să ai… ureche. Să ai, înainte de toate, inimă! Doar vântul bate prin vestitul oraş de odinioară, urbe fără statui recunoscătoare, fără nume gravate în marmură scumpă! Zace colbul pe nedesfăcute arhive, pe înscrisuri vechi. Ne împiedicăm din groapă în groapă în zarea câtorva răzleţe felinare imitatoare de epocă. Descoperim doar – la interval de câţiva ani – afişe colorate de-a lungul şi de-a latul lăudatului burg. În zarea felinarelor călătorii se opresc să descifreze chipurile celor veniţi cu reprezentaţia. O, nu-s artişti! Sunt afişe… electorale. Pentru asemenea „actori” sunt scene, săli adecvate, megafoane, microfoane, finanţe, pază. „Alţi actori, aceeaşi scenă” (Eminescu) ori pre limbă mai nouă: „trenurile vin şi pleacă, gara rămâne”. Pentru marile talente: locuinţe mărunte, pensii ruşinoase, viaţă marginală, indiferenţă şi anonimat. Dar să ne resemnăm, că asta ne e salvarea de 2000 de ani încoace: pe darwiniana scară evolutivă râmele sunt tot râme iar leii rămân tot lei.
Oricum, Dragoş Bidirel merită o efigie cu împletituri de aur şi laur. Şi, în egală măsură, Ion Uţă (n. 26.05.1943), „un saxofonist de geniu care a fermecat întreaga Americă (v. Lucian Dimitriu, în „Crai nou”, 30.01.2019 din care preiau câteva detalii), un mare talent nativ care şi-a însuşit între timp citirea notelor. S-a născut „în plin război într-un vagon de marfă”. Şi-a legat copilăria de Vişina Veche din Caracal şi de târgul Romanului, unde a beneficiat de un mediu muzical. A cântat în mediu cazon. A studiat flautul, apoi saxofonul. A crescut vertiginos. Al. Bidirel îl remarcă şi-l ia în formaţia sa, în restaurantul sucevean „Central” (1960-1965). Uţă învaţă de la Al. Bidirel bucăţi muzicale din Verdi şi Wagner, Liszt, Ceaikovski, Rachmaninov ş.a. studiate oarecând de violonist la Cernăuţi. Urmează ani sinuoşi – obligaţii, oferte strălucite, angajări. Artistul refuză podiumuri înalte şi se instalează, în cele din urmă, la Suceava unde uimeşte publicul de la noi şi, în turnee, pe străini, timp de 10 ani (1973-1983). Cântă sub bagheta lui G. Sârbu, în compania valoroşilor instrumentişti Moni Grigu, S. Lungoci, C. Bergheaua, C. Burcea, Decebal Chitic. Când George Sârbu pleacă dezamăgit la Bacău, Uţă iese din Ansamblu şi cântă la „Arcaşul”. Uimeşte personalităţile şi liderii de mare rang perindaţi pe aici. Face o incredibilă „alianţă” sonoră cu confratele său celebru Dragoş Bidirel. Cântă pentru toate naţionalităţile. După 1986 şi după răzmeriţa din 1989, America i-a deschis larg porţile. Uţă şi-a adaptat repede repertoriul, abordând genuri şi stiluri cerute de epocă. „Sunt 30 de ani de când doi lăutari din Suceava – Ion Uţă şi Dragoş Bidirel au zguduit America” (L. Dimitriu). Din gloria saxofonistului – neluată în seamă în România (ca şi opera monumentală a savantului Leon Dănăilă), o fărâmă ar trebui să sclipească pe reverul celor doi domni din Bucovina, solcanul Ionel Enciu, care i-a deschis rampa în America, şi părhăuţanul Vasile Bădăluţă care i-a valorificat talentul în patria lui Columb. Incredibilă coincidenţă – nici Ion Uţă nu a dorit să rămână în străinătate. Dar pentru patriotism şi talent Ţara de baştină nu gravează medalii. Seniorul împarte singurătatea cu perechea sa în grea suferinţă într-o locuinţă obscură din cartierul Burdujeni. Pe saxofonul său de aur fuge ca untdelemnul pe buza candelei o lacrimă, singura care aminteşte şuvoiul tumultuoaselor sunete de odinioară în care vălureau Dunărea, Mississippi, Niagara şi Calea Lactee…
Comentarii