Text stabilit şi note de farmacista Maria Olar şi Olga Iordache, Cuvânt introductiv de Liviu Papuc (Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2018, 523 p., plus Album foto)
După un strălucit doctorat, care a constat într-un dens studiu monografic dedicat vieţii, activităţii şi personalităţii lui Lecca Morariu – demers pe care i l-a îndrumat distinsul cărturar şi universitar Constantin Ciopraga –, Liviu Papuc ne-a oferit, după anul 2000 încoace, o bogată salbă de cărţi, care explorează selectiv universul spiritual al provinciei sale natale, din două perspective cvasiexhaustive: opera înaintaşului cernăuţean şi o colecţie antologică pe tema „Bucovina în scrieri de epocă”, grupate în vreo şase tomuri, ceea ce n-a îndrăznit şi reuşit nimeni până acum.
În cazul operei lui Leca Morariu, neobositul publicist, cercetător, istoric literar şi traducător Liviu Papuc a selectat şi publicat până la această dată volumele: „Hoinar” (2000), „Eminescu. Note pentru o monografie” (2001), „Ion Creangă. Studii şi note critice” (2003), „Scrieri istorico-literare” (2009), „Opere, vol. I, Istorie şi critică literară” (2004), „Opere, vol. II, Publicistică” (2004), „Opere, vol. III, Jurnal vâlcean. 1944-1948” (2012).
În anul Centenarului Marii Uniri, Liviu Papuc ne-a oferit volumul „Opere, vol. IV, Jurnal, 1909-1919”, ceea ce nu e decât o continuare a preocupărilor sale privitoare la opera magistrului abordat la doctorat.
Cititorul are dintru început în faţa ochilor un text de jurnal, care la început ne apare flagrant de derutant, cu propoziţii ciudate şi neterminate, cu nume româneşti şi străine, cu „notaţii telegrafice – cum scrie însuşi Liviu Papuc în „Cuvânt introductiv” – cu semnificaţie numai de el ştiută (memento pentru anterioare dezvoltări, eventual)”.
…Recapitulăm în gând câteva evenimente, ca antecedente prin care a trecut autorul, înainte de prima conflagraţie mondială, când a fost recrutat, în 1914.
În 1904, Leca avea 16 ani şi lua parte la serbarea naţională de la Putna. Era acolo românime din întreg spaţiul vechii Dacii. Şi ca elev îl asculta pe George Popovici, poetul Robeanu, de care se va ocupa ulterior.
În 1906, când absolvea liceul şi se pregătea de admitere la facultate, mergea la Expoziţia Jubiliară de la Bucureşti. Se aniversau 40 de ani de domnie a lui Carol I şi, totodată, 1800 de ani de la cucerirea Daciei de către romani.
Ca student la Cernăuţi, la Facultatea de Litere şi Filosofie, în 1908, vara, vizita Cetatea culturală a Moldovei, Iaşul. Împreună cu vreo 600 de bucovineni vedea o mare expoziţie de istorie şi artă românească veche. Se întâlnea cu câţiva dintre corifeii culturii române: Nicolae Iorga, Simion Mehedinţi, A.C. Cuza, Nicu Gane. La festivalul Teatrului Naţional asculta creaţii reprezentative ale lui Alecsandri, Octavian Goga, I.L. Caragiale. Participa şi la o şezătoare la care se întâlnea şi-i auzea pe Mihail Sadoveanu, Dimitrie Onciul, Şt. O. Iosif, Constantin Stere. În 1910 îşi completa aceste activităţi prin câteva excursii şi vizite de documentare la Roma, Viena, Veneţia. Îşi satisfăcea stagiul de obligaţii militare faţă de stat şi era repartizat ca profesor suplinitor la Liceul german din Humor. Începea şi pregătirile pentru doctorat cu marele filolog şi romanist, Sextil Puşcariu…
Dar, în 1914, lumea toată intra în iureşul primei conflagraţii mondiale. Leca era concentrat, încorporat: cadet-comandant al unui pluton din Regimentul 41 al împărăţiei Austro-Ungare. Avea, în 1914, 26 de ani. Fratele său, Aurel – care scrisese incendiara carte „Bucovina. 1774 – 1914”, în care demasca necruţător politica habsburgică în această provincie pe care o dedica „celor ce o vor elibera, ostaşilor români!” – se furişase clandestin, la începutul conflagraţiei, peste frontiera arbitrară, în Vechiul Regat al României, nu înainte de a-l fi întrebat şi pe Leca:
– „Tu ce faci?
Leca i-a răspuns: şi pe mâna cui să-i las pe românaşii mei de pe front?… Fapt este că grija faţă de conaţionalii săi subalterni şi faţă de noi, cei de-acasă – relata tatăl său – l-a reţinut pe Leca să nu se ducă pe urmele fratelui său, şi ale cumnaţilor, Grecu şi Torouţiu”.
Leca a îmbrăcat cămaşa morţii la 1 august 1914. Avea 26 de ani. A luptat pe-aproape toate fronturile austro-ungare: în Polonia, Ungaria, Italia, România, Serbia, în Balcani. În toamna anului 1918, la 13 octombrie, a căzut prizonier în Muntenegru. A evadat din prizonierat în aprilie 1919 şi a revenit la Pătrăuţii Sucevei, între ai săi, acasă, nu înainte de-a fi fost rănit de trei ori şi tot de-atâtea ori recuperat şi retrimis să lupte.
Jurnalul său, în pofida unor pagini bizare, neclare, neterminate, reprezintă o imensă şi densă radiografie originală, caleidoscopică. Desemnează şi stigmatizează o realitate cu o mie şi una de faţete de anormalitate şi monstruozitate ale războiului… Să reţinem câteva.
„9 februarie 1916. Satul Poturzyca, lângă Bug. Inspectez avantposturile. Desgust şi greaţă te cuprinde faţă de statul, care nici măcar de nume nu le ştie atâtor martiri necunoscuţi, care au murit aiciea pentru el. Satul Poturzyca e numai barătci clădite în grabă, deasupra pivniţilor, în care, după pilda soldaţilor, se ascund femei şi copii. Grenade şi flăcări au pustiit totul. Garduri pârjolite, copaci pe jumătate arşi. Şi-n lung şi-n lat cruce lângă cruce, însemnând sălaşurile celor mântuiţi de toate (289).
13 iulie 1916. Azi împlinesc 28 de ani… Naţiile companiei mele: Români – 37,60%, Ruteni – 37,50%, Nemţi şi Jidani – 12,50%, Poloni – 10,80%, Unguri – 1,60%. (296).
28 august 1916 …ni se aruncă de sus manifeste ale sfintei solii de azi… Hârtia albă-argintie în soare, flutură, se leagănă în văzduh… Şi iată-i porumbeii soliei celei mari!… Fraţi români creştini! Mama noastră, România, a declarat război Austriei (320).
1 noiembrie 1916. Pe malul râului Vipaha (în Italia): … Tranşeul pustiu… oamenii toţi fiind fugiţi de la posturi la aripa stângă, unde sunt mai scutiţi de foc şi trăsnet. Singur prin tranşeul pustiu… Soldaţi buimăciţi, care ba se aştern la pământ, ba se scoală, ba dau la dreapta, ba se uită înapoi… Vom fi prinşi ca nişte şoareci în capcană. Abia o companie-două de unguri se mai ţin pe celălalt mal, continuând frontul nostru. Întunecă. Italienii dau asalt pe unguri, care răpăie disperaţi din două mitraliere. Ai noştri, adică ai mei, câţiva numai, sar cu foc de ajutoare din flanc. Ţipete înfiorătoare de durere la italieni: „O, mama mia! O, Dio mio!” Milă, ură, groază, temere, răzbunare ţâşnesc ca fulgerele ţevilor de arme prin văzduh. Italienii înaintează nebuni. Camarazii de la 30 de paşi peste apă se sbat de moarte… Pierduţi, sărmanii! Aruncă armele, se dau prinşi, ridică braţele descărnate şi – de la doi paşi, italienii îi trosnesc cu gloanţele, cu patul armei şi-i străpung cu şpăngi şi cu baionete… Horcăit, izbituri, tropot, zăngănit de fiare, mugete, un plâns sfâşiat… Noapte… Domolire a focului… O izbitură în piept. O durere surdă ca un pumn. Gust saliv în gură. Scuip sânge. Cald, mi se umezeşte cămaşa pieptului drept… Şi tunica udă în dreptul buzunarului drept… Sunt rănit, sunt singur… Pornesc înapoi… Încă o dată o explozie de şrapnel deasupra capului… Mă pornesc pe targă patru flăcăi… Buţ, săracii prieteni şi voi ceilalţi, adio! Frig… stele, puzderie de stele sus”… (325-326).
…Să continuăm lectura, cu răbdare şi înţelegere şi vom afla, cutremuraţi, cele o mie şi una de faţete ale conflagraţiei mondiale şi iadul în care bunicii noştri au gândit şi au făurit – cu jertfă şi eroism prometeic – România întreagă.
Comentarii