În locul potrivit, la momentul nepotrivit (V)

(varianta israeliano-iordaniană)

Mama mea a murit când avea 85 de ani. Pe atunci, tatăl meu avea 88 de ani. În anul următor (2003) a apărut o excursie la Vatican cu opriri, pe traseu, la Budapesta, Viena, Veneţia, Florenţa, Pisa şi Assisi. Mi-am dorit ca tatăl meu, care până atunci fusese doar într-un tur al ţărilor socialiste (URSS, RPP, RDG şi RS Cehoslovacia – aşa le are trecute în viza din paşaport), precum şi, la mine, la Londra, să vadă şi Vaticanul.

„Tată, mama toată viaţa a muncit şi a strâns bani. Acum este în cimitir. Are mai mulţi bani?!… Cât mai trăieşti, să-ţi cheltui toţi banii; să nu rămână bani după matale!… Uite, este o excursie la Vatican şi eu îţi propun să mergem”. Tata a fost de acord şi a meritat fiecare bănuţ plătit.

În anul următor, când împlinise 90 de ani, l-am mobilizat şi am vizitat Meteora: „Dacă ai văzut Vaticanul, ca ortodox, trebuie să vezi şi Meteora!”.

Au urmat excursii în Turcia (doar la Istanbul, când avea 91 de ani), în Egipt (El Gouna, Cairo, Giza, Luxor şi Aswan, când avea 94 de ani) şi destul de multe în ţară, Basarabia şi nordul Bucovinei.

În 2010, când tata avea 96 de ani, a apărut ocazia unei excursii în Israel şi Iordania. Tata, care doar la 100 de ani şi-a cumpărat baston, a fost de acord să meargă. A fost o excursie organizată de biserică, „ghizi” fiind o familie care şi-a târât după ea un copil de un an şi câteva luni. Din cauza acestei familii, excursia nu a fost chiar o plăcere: am mers în locuri sfinte pentru a ne încărca sufletele cu niscaiva păcate!

N-am să evoc toate experienţele neplăcute cauzate de respectiva familie de „ghizi”, dar câteva merită a fi amintite.

În primul rând, dacă nimereai mai în spatele autocarului (cică locurile trebuia păstrate de la începutul şi până la sfârşitul excursiei, pentru a nu fi discuţii între excursionişti), aveai neplăcerea de a fi în preajma unor scutece folosite, cu miros de caca. Eu am avut parte de această neplăcere şi m-am revoltat, situaţie ce a deranjat familia de „ghizi”. „Eu mă mut mai în faţă, să poată mirosi şi alţii!”

La Cana Galileei, când am intrat în curte, ni s-a dat să gustăm câte un degetar de vin roşu, probabil din acel vin pe care Iisus l-a transformat din apă. Mulţi din grup s-au repezit să cumpere, de parcă se vedeau nuntaşi împreună cu Iisus. O sticlă (700 ml) costa 11 (unsprezece) dolari, dar, dacă-i sfânt, MERITĂ! După ce am vizitat biserica şi am ieşit din curtea ei, ce să vezi?! Familia de „ghizi” primise „cadou” două sticle din acel vin sfânt şi, culmea, exact acelaşi vin se găsea la chioşcul din afara incintei bisericii, la preţul de numai 8 (opt) dolari.

Pe drum, înspre Marea Galileei, doamna „ghid” ne-a tot împuiat capul cu „peştele lui Pavel”. „Este FOAAARTE bun” ne-a spus de mai multe ori, încât mulţi s-au repezit şi au plătit să-l guste. Familia mea şi încă vreo câţiva din grup nu ne-am arătat interesaţi să mâncăm acel renumit „peşte al lui Pavel”.

Intrarea în respectivul restaurant n-a fost tocmai bine aleasă, în sensul că nu apucaseră să debaraseze mesele, iar pe unele dintre ele rămăseseră porţii aproape întregi cu renumitul „peşte al lui Pavel”. Asta înseamnă că nu era chiar „FOAAARTE bun”, precum ni l-a prezentat doamna „ghid”. Dânsa şi soţul l-au consumat cu mare plăcere, fiind o bonificaţie din partea casei pentru grupul de excursionişti adus.

Când să intrăm în Iordania, am pierdut mai bine de două ore exact de aiurea: doamna „ghid” nu voia să fie amprentată şi să i se scaneze irisul. Zicea dânsa că „asta-i lucrarea diavolului!”. Nu ştiu exact cum s-a rezolvat, dar ştiu că în loc să vizităm ceva am stat precum nişte vite pentru un moft al… cuiva. Cine naiba, a adus-o?!

În Iordania nu pot să nu mă opresc asupra celor întâmplate la situl Petra (sec. V î. Hr.). Taxa de intrare era de 55 (cincizeci şi cinci) de euro şi fusese inclusă în preţul excursiei, plătit integral în România. Ni s-a zis că vom avea de mers vreo 7 (şapte) kilometri. Eu i-am spus tatălui meu că este mult de mers pe jos şi că nu are rost să vină. A rămas la autocar, împreună cu încă o persoană mai în vârstă (tanti Flory).

„Ghidul” a întrebat cine merge şi ne-a numărat pentru a cumpăra biletele de intrare. A cumpărat, deci, cu două bilete mai puţin. Eu l-am întrebat ce se întâmplă cu biletul tatălui meu. Nu mi-a dat niciun răspuns, doar că a început un soi de bârfă la adresa mea: „Iar începe…”. Cred că acest „iar” venea ca o referire la faptul că în Israel nu-mi plăcuse mirosul de caca al scutecelor băiatului lor de un an şi câteva luni, pe care acei părinţi inconştienţi l-au târât într-o astfel de excursie.

În loc să mă bucur de Petra, am umblat cu un mare nod în gât toţi acei kilometri, simţindu-mă un fel de „oaie neagră a grupului”, căci şi alţii mi-au lăsat impresia că solidarizaseră cu „ghidul”.

Ca un corolar al întregii excursii, la plecare, pe aeroportul Ben Gurion, îi văd pe cei doi „ghizi” discutând ceva la un birou. După plecarea lor am mers să aflu cu ce anume se ocupa acel birou. Era biroul de restituie a TVA-ului! Doamna de la birou mi-a spus (în engleză, căci tot în engleză o întrebasem): „Dacă aţi cumpărat de minim 400 de şekeli (un şekel era egal cu 0,28 dolari), aveţi bonurile şi puteţi să ne arătaţi marfa, vă putem restitui TVA-ul. O informaţie foarte importantă, care ar fi trebuit să ni se dea, de către cei doi „ghizi”, exact la sosire, de cum am păşit pe pământul israelian… Cei doi „ghizi”, prin tot comportamentul lor (el cu sutană de diacon) mi-au lăsat un gust amar de afacerişti puşi pe căpătuială, care n-aveau nimic de-a face cu cele sfinte!

La întoarcerea în Suceava, m-am dus la Arhiepiscopie şi am vorbit cu cineva care se ocupa, de asemenea, cu organizarea unor astfel de excursii. Am întrebat în mod special despre taxa de 55 de euro plătită în România pentru a vizita Petra. I-am spus că tata nu a vizitat Petra, nu i s-a dat un bilet şi nici vreo explicaţie. Mi-a răspuns că se va interesa şi îmi va putea da un răspuns peste două săptămâni.

Peste două săptămâni m-am prezentat la Arhiepiscopie, iar respectiva persoană cu care vorbisem la întoarcerea din excursie mi-a restituit 50 (cincizeci) de euro. I-am luat şi m-am gândit că totuşi diferenţa de 5 (cinci) euro a rămas în buzunarul purtătorului de sutană, alături de ceilalţi 55 (cincizeci şi cinci) euro ai lui tanti Flory.

CONSTANTIN PAPUC

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: