Despre o astfel de logică nu cunoaştem să se fi vorbit vreodată, că absurdul prin însăşi definiţia sa este lipsit de logică. Dar aşa ceva totuşi există! Şi dacă vă interesează unde anume, atunci aflaţi că o aşa minunăţie se poate lesne depista taman la noi, în frumoasa şi pitoreasca Românie. De la o vreme, chiar şi bogata săraca Românie, de când cu cele rezerve mai mult sau mai puţin fabuloase. Din respect pentru cititorii interesaţi de fenomen, facem cuvenita precizare că această logică a absurdului nu se cultivă pe toate şanţurile acestei ţări, ci mai cu sârg pe malurile Dâmboviţei, sub forma unor ciuperci otrăvitoare care, neînlăturate la vreme, vor contamina întreaga noastră obşte. Că, din câte se poate constata, procesul e în plină desfăşurare la vârful conducerii social-politice şi administrative a Republicii noastre.
De o bună bucată de vreme înalţii demnitari de pe la cele palate luptă între ei pe viaţă şi pe moarte, de îşi scot ochii şi orbecăiesc în plină zi ori dau în gropi la orice pas pentru binele românilor, pentru fericirea lor binemeritată, spre propăşirea patriei, clamează ei sus şi tare. Dar în fapt mulţi dintre ei se întrec în a-i blama pe români în a defăima România şi în a-i prejudicia interesele. Şi toate acestea se practică în văzul lumii, cu cărţile pe faţă şi cu mâna pe inimă, dar cu gândul la propriile interese: ici un nou mandat, colo un puişor de imunitate, dincolo de albirea unui dosar ori lichidarea unui martor care ştie prea multe şi tot aşa, că nenumărate sunt interesele celor care luptă în teatrele de operaţiuni sub masca patriotismului. Numai că aceste bătălii interminabile, cu invective reciproce suburbane, creează confuzie în societate, stârnesc pasiuni şi îndoieli, nelinişte şi vrajbă între oameni. Când unii încearcă să mai îndulcească pe cât posibil condiţiile de viaţă ale unor segmente sociale defavorizate, alţii răguşesc strigând N-au bani! Hoţii şi golanii! Populiştii! Până la toamnă să-i dăm gata, să intrăm în normalitate! Scoateţi ciomegele!
Dar nu ştim cum devine trebuşoara că de fiecare dată s-au găsit resursele necesare pentru onorarea promisiunilor, iar afirmaţiile de tipul Promisiuni deşarte sau Simple promisiuni! s-au dovedit derizorii. În schimb, efectul dorit a fost cel puţin parţial atins: ceva marşuri, niscaiva mitinguri, oarece scandări, încercări de ocupare a unor instituţii ale statului (Guvern, MJ, sediul Parlamentului cu participarea directă la acestea a unor reprezentanţi ai altor instituţii româneşti de rang înalt). Oricum, ceva ce n-a văzut nici Parisul! Poate doar Caracas-ul!.. La acestea să mai adăugăm şi o doză de îngrijorare şi panică, de stres şi nesiguranţă ce a pătruns în societate prin colportarea unor astfel de minciuni prăpăstioase, provenite de la cel mai înalt nivel. Că doar cum un singur om ar putea să lupte împotriva unui partid mare şi încă destul de puternic? Simplu! Mânat de ură. Utilizând mijloacele legale şi nelegale, nesocotind legile ţării şi îndemnând la revoltă că au amânat punerea în practică a cutărei promisiuni, după ce el însuşi a blocat cu săptămânile şi cu lunile legalizarea ei. Interesantă manevră! Nu-i aşa? Ba chiar aberantă, că pe deasupra a venit şi motivarea potrivit căreia demersul s-a făcut spre binele şi fericirea românilor, că legea aldama viitorul ţării pentru o îndelungată perioadă de timp. Adică, mai pe înţelesul nostru, acceptaţi, măi români, sărăcia spre binele şi fericirea nepoţilor voştri. Dar chestia nu prea ţine, că cei cu ceva ghiocei pe la tâmple parcă au mai servit asemenea pampuşte şi s-au fript amarnic! Iar tinerii noştri îşi iau lumea-n cap fără ezitare! Ei părăsesc fericirea viitoare de acasă pentru un prezent decent în lumea largă pe care noi nu-l putem asigura şi mai cu voie, mai de nevoie, ne cantonăm într-un spaţiu a la Thomas Mann sau într-o piesă aparţinând de teatrul absurdului a lui Eugen Ionesco în care abundă nonsensul deşertăciunea, aberaţia, cretinismul, sentimentul inutilităţii, delăsarea-nepăsarea. Cam aceleaşi roluri le jucăm de treizeci de ani. Măcar ştim o socoteală că un alt preşedinte, tot jucător, într-un moment de sinceritate, i-a îndemnat fără ocolişuri pe români să ia calea străinătăţii şi să nu aştepte de la noi autostrăzi că ţara n-are nevoie de ele. Chiar aşa s-a exprimat, stimaţi cititori! Pentru asta străinătatea l-a menţinut în funcţie după ce românii l-au demis la referendum. De altfel, Înalta Poartă a străinătăţii cam întotdeauna s-a situat de partea detractorilor, mahalagiilor, linguşitorilor şi când vreunul era în pericol, marii prieteni îi veneau în ajutor pentru că îşi apărau de fapt propriile interese. Şi nu oricum, ci doar prin a-şi exprima, în mod repetat şi apăsat, marea îngrijorare: subit îi apucau durerile de cap şi neliniştea pentru diferitele obiective industriale sau anumite ţinte economice ori pentru câteva persoane anume, aflate în pericol. Şi aşa, uşor-uşor, ne-am trezit cu întreaga economie la pământ, fără industrie, pe care noi înşine am distrus-o că, zicea cineva, nu-i decât un morman de fiare vechi, şi după principiul care fură mai mult; fără agricultură şi sisteme de irigaţii, încât importăm la alimente de ne seacă pungile; fără infrastructură terestră şi aeronavală şi ne uităm cu jind şi cu ceva invidie prin curţile vecinilor, că la ei se poate, dar la noi, nu! De evidenţiat ar fi şi faptul că mai nimeni nu a răspuns pentru marele dezastru al ţării! Iar când cineva încearcă să adune câteva cărămizi pentru temelii noi, este etichetat drept populist, nerealist, paralel cu principiile economiei de piaţă, dar nu se încumetă să lanseze el însuşi nişte planuri şi direcţii mai bune, mărginindu-se la a le nega pe ale altora.
O astfel de hârâială aduce grave prejudicii ţării. Societatea este tot mai divizată, unele conflicte mai vechi şi altele mai noi se adâncesc pe zi ce trece. Neprietenii din interior, asmuţiţi de către cei din exterior, defilează în văzul lumii sub flamuri străine şi sunt rupţi de realitatea românească. Nu cunosc limba, nu cunosc legile, nu le pasă de regulile de convieţuire în ţara în care s-au născut şi n-au motive să sărbătorească, zic ei, Ziua Naţională a României. Într-un cuvânt, au fost contaminaţi de o logică absurdă a izolării de tot ce este românesc. Nu întâmplător unul dintre aceşti conaţionali de-ai noştri s-a pierdut astă-vară de grupul cu care a venit la mare şi a hălăduit două zile prin Mamaia că nu ştia cum să întrebe unde se află hotelul cutare. Mai mult, o clasă întreagă de elevi de a XII-a i-au solicitat însoţitoarei de grup să le traducă explicaţiile ghidului de la Muzeul Bucovinei din Suceava, referitoare la epoca lui Ştefan cel Mare. Mulţi dintre trăitorii din două-trei judeţe transilvane îţi vor răspunde la orice întrebare Nem tudom romano! Sau îţi vor da explicaţii-îndrumări eronate. Deci, în esenţă, nu este vorba numai de necunoaştere, ci şi de o făţişă atitudine de ură ce sălăşluieşte în minţile unora care nu înţeleg să accepte noile realităţi teritoriale şi social-politice şi trăiesc cu nostalgia lui Unio Trium Nationum.
Concluziile se impun de la sine. Aceşti oameni trebuie scoşi din logica necunoaşterii şi trecuţi într-o logică a cunoaşterii. Vrem – nu vrem limba ţării trebuie cunoscută. Pentru aceasta se impune sporirea numărului de ore de limba română în aşa măsură ca obiectului să i se afecteze măcar câte una-două ore pe zi de la grupa mică şi până la clasa a XII-a. Totodată, este necesară sporirea exigenţei la examene şi evaluări la orice nivel. Ba chiar şi prin introducerea unor probe obligatorii de limba română la examenele de admitere în învăţământul profesional şi superior, indiferent de profil. Şi promovează cine ştie carte! Pentru acestea şi personalul didactic de specialitate trebuie să-şi stabilească cu mai multă atenţie mijloacele şi metodele de lucru cu colectivele de elevi. Fără îndoială că este vorba despre un demers îndrăzneţ şi dificil care reclamă studii şi analize, programe realiste şi discuţii ample cu elevii şi părinţii acestora, cu decidenţii locali din administraţie, cu factorii politici. Dar cine să iniţieze astfel de iniţiative atâta vreme cât noi, cei de la centru, trebuie să ne învârtim în jurul cozii că iată vin alegerile de care ne pasă mai mult decât de limba ţării pentru nişte minorităţi.
Conaţionalii noştri din proximitatea graniţelor Ţării suportă nişte presiuni de deznaţionalizare nemaiîntâlnite nicăieri pe mapamond şi, firesc, aşteaptă intervenţia fraţilor români. Aşa se petrec lucrurile în nordul Bucovinei, în Transcarpatia, în Ţinutul Herţei, în Timoc, în câte alte zone din Balcani. Cei din sudul Basarabiei şi din Bulgaria nu mai aşteaptă nimic pentru că au fost deja asimilaţi. Cel puţin în Ucraina prietenă, susţinută necondiţionat de România pentru intrarea în NATO şi UE, procesul se desfăşoară pe baze legale, prin recenta Lege a învăţământului, emisă de Rada Supremă, care a scos limba română, atenţie, din toate şcolile româneşti, începând cu clasa a V-a, de pe întreg teritoriul acestei ţări. De reţinut că Ucraina este semnatara declaraţiei ONU privind Drepturile Omului. La rândul ei Serbia prietenă, prin reprezentanţii ei de rang înalt, susţine sus şi tare că vlahii din Timoc nu sunt români, ci vlahi! Simpatică aberaţie! Nu-i aşa? Parcă s-au pus la întrecere cu ucrainenii în căutarea de găselniţe absurde pentru a-şi motiva fărădelegile. Că ucrainenii îşi legitimează demersurile de deznaţionalizare a românilor prin fluturarea ideii unei mai bune integrări în societate, adică în interesul acestor minoritari! Cât se poate de fals şi cât se poate de cinic!
Necazul cel mai mare este că ajutorul material şi moral, promis nu o dată, se lasă aşteptat la nesfârşit. Şi dacă va mai întârzia mult s-ar putea nici să nu mai fie necesar.
Cred că acestea ar fi doar unele probleme presante la ordinea zilei pe care diriguitorii noştri ar trebuie să le rezolve pas cu pas. Dar ei, bieţii, nu au vreme pentru aşa ceva, că treizeci de ani s-au tot păruit şi acum îşi oblojesc cucuiele, bolfele şi vânătăile, iar combatanţii de pe baricade continuă să-şi scoată ochii şi caută lovitura de graţie. Jalnică realitate! Chiar aşa! Acesta-i adevărul adevărat şi marele regret! Herr Johannis ich hab dich gewält!
Concentraţi-vă atenţia asupra acestor probleme şi vă vom susţine cu tărie! Upercuturile de stânga şi directele de dreapta nu ne mai interesează în niciun fel! Avem pretenţia că trăim într-o ţară civilizată!
Emanoil Rei
Comentarii