Conu’ George obermeister

George Sârbu, precum aezii timpurilor mitologice, a ieşit din apa botezului cu lira în mână. Şcolirea a venit târziu, după ce ştia tot fără şcolire. El însuşi a scris într-un caiet de confesiuni: „În cazul meu, la început a fost practica, iar ulterior am avut studii de specialitate” (liceu, Conservator în 1973). Şcolirea pe unii îi deformează, din rapsozi cu sunet natural ajung… maeştri atotştiutori, aroganţi şi inaccesibili. Ce s-ar fi ales din Nicolae Picu (1807-1864), staroste de taraf la Lăpuşna, care cânta până la topire de sine „elegiacele doine şi cântecele de jale”, dar şi „dansuri ale tuturor naţiunilor” dacă ar fi dus zestrea din bătătură să o „prelucreze” profesorii cu rigorile ştiinţei lor? Şi cum ar fi cântat starostele Grigore Vindireu (1830-1888) alături de Andrei Ursachi, Mihai Lucaciuc, Grigore Cozma, Gavril Ghiţescu şi Lazăr Luţa, confraţii lui de taraf, dacă şi-ar fi cheltuit câţiva ani prin cele şcoli înalte de muzichie sub steme exotice? Tot aşa mă gândesc la legendarul Barbu Lăutaru, la Alexandru Bidirel şi Silvestru Lungoci, la Ilie Cazacu şi Sidor Andronicescu, dar şi la alţii mai vechi, de la „cimpoieşul lui Darie, Ioan Bordeianu din Volovăţ” şi lăutarii Solcani, de la taraful lui Vasile Pletosu din Suceava, scripcarul Buşan din Uleva, Ionică din Crivei, Boghian din Pătrăuţi, Bidirel din Stupca, Ionică Doboş din Siret, Gheorghe Gorovei din Solca, până la cei mai de aproape, Vasile Mucea de la Bilca, Const. Solovăstru de la Gura Solcii, Ionică Ţibu de la Grăniceşti ori Constantin Magopăţ de la Marginea.

George Sârbu a deschis ochii într-o odaie modestă din Botoşani (n. 5 feb. 1937), mama Margareta îi cânta de astâmpăr, tatăl Ioan îi cânta din vioară. Fratele său mai mare, Constantin-Tudorel, mânuia bine acordeonul pe care George l-a îmbrăţişat din copilărie, lăudat de dascălii şcolii primare care i-au pus la dispoziţie pentru început scena serbărilor obişnuite, din care a urcat pe scena căminului cultural din cartier. În acest timp îl însoţea pe tatăl său la slujbele Bisericii „Sf. Voievozi”, silabisind la strană ori încercându-şi vocea în corul condus de profesorul său de muzică, Dron. Chemat de muze, a făcut câteva bune ceasuri de teorie muzicală cu un profesor de flaut, dirijor secund al Filarmonicii botoşănene. După aceea a devenit corepetitor la diverse formaţii de amatori, prezent, totodată, alături de tatăl său la repetiţiile orchestrei „Garofiţa”, formaţie căreia i-a fost credincios toată viaţa. În deplasările cu orchestra a cunoscut oameni şi sate, interpreţi, repertorii, obiceiuri, graiuri, tot ce îi trebuia atunci unui tânăr entuziast care avea să devină nu numai un mare dirijor, ci şi un folclorist valoros, culegător şi editor de tezaur. Se întâmplau acestea la vârsta de 14 ani, ca peste 4 ani să se desfăşoare ca dirijor înaintea Orchestrei de muzică populară administrată de primăria Botoşanilor. Fascinat de meandrele Muzicii şi de altitudinea scenelor dinafara urbei sale, preţuit pentru acordeonul său virtuoz, George ajunge la Iaşi. Nopţile feerice şi obositoare le-a consumat în restaurant, iar zilele studiind pianul şi teoria muzicală cu Tit Tarnavschi (1896-1978), profesor cernăuţean, prieten cu muzicologul Liviu Rusu şi dascăl de pian al celebrului Roman Vlad. Insistent chemat de părinţi, George se întoarce la Botoşani în 1957, an când îşi începe cătănia la Caracal.

Artistul, acum la senectute, „devenit o adevărată arhivă muzical-folclorică”, pe drept cuvânt legitimându-se ca „un adevărat aristocrat al melosului moldovenesc” (C. Arvinte), îşi aminteşte de această perioadă cu optimism. Talentul l-a scutit de toate corvoadele cazone umilitoare: a fost remarcat de superiorii cu galoane (chiar dacă se manifestau în conformitate cu sloganul „funcţia îţi dă putere, iar gradul autoritate”); instalat cu acordeonul înaintea staţiei de amplificare cânta oştirii; a condus repetiţiile ansamblului unităţii, şi, în cele din urmă, a ajuns la Ansamblul de Estradă al Armatei, la Bucureşti. Muzica avea aici „un înalt nivel profesional”. A fost copleşit când coregraful Sandu Foyer i-a cerut să-i orchestreze dansul „Trei prieteni”. Era un debut în capitală. În 1959 este solicitat de mai multe ansambluri de primă mărime din Bucureşti, dar tânărul George Sârbu, de neînţeles astăzi, parcă naiv, parcă îndărătnic, subjugat de „dorinţa sa pământească” se întoarce la Botoşani, hotărât să ridice împreună cu tatăl şi fratele său, cu instrumentiştii locului, Orchestra „Garofiţa” care, preluată de Orchestra Simfonică, i-a pus la dispoziţie o jumătate de normă. Considerându-se „un rapsod cultivat, în cea mai mare măsură autodidact”, în noua etapă a cântat în orchestră, a dirijat, a construit repertoriu. Din 1961 începe un nou capitol: Ansamblul „Ciprian Porumbescu” – activitatea prodigioasă de la Suceava, un drum sinuos cu învecinări semeţe şi abisale. În 1962 are loc premierea spectacolului literar-muzical „Rapsodia suceveană”. Gloria a fost egal împărţită de către Grigore Macovei, Dumitru Buta, G. Sârbu şi Şt. Pintilie, conducătorii formaţiei şi, deopotrivă, de către soliştii Sofia Vicoveanca, Tr. Straton şi Nicoleta Vasilovici. A fost momentul când G. Sârbu a demonstrat că face parte din galeria excepţionalilor dirijori şi conducători de orchestre. Cota lui a crescut, dar nici invidia nu a stat pe loc – l-au uitat mulţi dintre cei pe care i-a promovat, a devenit indezirabil în cercurile artistice şi politice, încât el, cel care a ţinut întotdeauna cu religiozitate la „simetrie”, în loc să aleagă strategia tributului la Poartă, şi-a acceptat retragerea, pribegia ori marginalizarea tăcută. Ajunsese ca un profet care dintru început a înţeles că are trimiterea de a ridica cetate din bulgări de ruină, din „templul sacru de odinioară”. În lucrarea sa, „fiecare gest golindu-se de sine pentru a constitui monumentalitatea sacrului” (I. Drăguşanul), temerar şi charismat, conştientizându-şi menirea, niciodată nu a abandonat baricada: a ştiut că trebuie să lase o Operă. Şi a construit-o dincolo de acoperiş şi dincolo de turle. A cercetat arhive de folclor, a tipărit valoroase colecţii de cântece şi jocuri din vetrele folclorice ale Moldovei şi dinafara ei, a scos în scenă voci şi instrumentişti, a ctitorit festivaluri în numele unor artişti de calibru, a susţinut concerte în Europa şi Africa, în studiouri rafinate, a obţinut nenumărate diplome şi medalii, a fost declarat Cetăţean de onoare al municipiului şi apoi al judeţului Suceava.

De neuitat sunt marile premiere de folclor şi estradă, spectacolul „Haiducii” (1972), numeroasele înregistrări şi zecile de discuri Electrecord şi, la zenitul urcuşului său artistic, „Balada Bucovinei”, un original şi serafic Ansamblu, „o împletire ciudată (…) de ethos şi de ortodoxism”, cum subliniază inspirat Ion Drăguşanul în splendida monografie închinată artistului, „George Sârbu omul-mit”, Ed. Muşatinii, 2013. Am amintit cartea monografică tocmai ca să nu o rezum. Sunt aici înscrise toate izbânzile Omului-mit. Şi drumurile dus – întors de la Suceava la Bacău, de la Bacău la Bucureşti şi iar în capitală, şi iar la Suceava, şi la Chişinău. Sunt aici înscrise culegerile de patrimoniu, numele marilor colecţii, producţiile de scenă şi discografice, colaboratorii şi împreună realizatorii semeţelor monumente artistice, nume de dirijori, coregrafi şi interpreţi, articole din presa de acasă şi din străinătate, aprecieri semnate de C. Arvinte, Emilia Comişel, Tiberiu Alexandru, Viorel Muntean, Fl. Bucescu, Angela Moldovan, M. Murărescu, D. Zamfira, Bianca Albu, Doina Cernica, Tina Onighi, Daniela Beale, Ion Cozmei, D. Brădăţan, Gelu Severin, Ion Drăguşanul, C. Ştefuriuc, C. Hrehor, M. Iacobescu, Pimen Suceveanul, Gv. Mârza, D. Teodorescu.

De ce George Sârbu se înscrie între artiştii prigoniţi? (v. anul 1990 „anul cel mai urât din viaţă”). Ne spune el: „Mi-au stat potrivnici oameni meschini, dar trufaşi, deviindu-mi cărările, dar nu şi Calea (…). Uneori m-am simţit ostenit, dar mereu am prins puteri noi, sorbind din Apa Vie a credinţei neamului românesc”. În ce spune nu e plâns. E demnitate absolută. Pentru plâns şi de plâns sunt cei care fără duh şi minte nu pot ajunge niciodată la „o originalitate atemporală” căci, „repertoriul cântăcios al «privighetorilor» folclorice acum la modă”, dar şi a hulubilor strigători, fabricanţi de „jalnice cântece de petrecere”, fie că „duhneşte de bigotism de circumstanţă şi comite contraziceri” (vezi ridicolele „artiste” culegătoare de… pricesne şi „colindătorii…” la saxofon!), fie „îmbrâncesc populaţia petrecăreaţă spre orgii bahice şi sexuale”, cum scrie necruţător I. Drăguşanul.

George Sârbu face parte dintr-o altă tipologie – îi este străin compromisul. Este un artist cu rarisimă atitudine. Contrafortul convingerilor sale este Lada cu zestre, autenticitatea. Nimănui în timpul „directoratului” său nu i s-a permis să urce în scenă schimbându-şi „mantalele răzăşeşti” cu „sumanele de iobagi”, nici „ţărăncilor” să bată toaca scenei cu pantofi de lac, nici „doamnelor” de estradă să poarte opinci…

Artistul este îngrijorat că se promovează „prea mult creaţia comercială, uitându-se valorile” şi că „vom pierde costumele şi vom cânta în blugi”. Pentru că „Şcoala românească nu promovează (…) nici ştiinţa şi nici interpretarea folclorului”, iar „coregrafii noştri nu ştiu să citească un dans”, adică, într-un cuvânt, „noi nu avem o şcoală de folclor”. Acestea-s încruntările sale înaintea viitorului, pe lângă cele ale trecutului, când „oameni meschini”, nelegiuiţi i-au subtilizat partitura „Dansului din Oaş”, în 1963, şi partiturile pentru premiera „Haiducii” în 1972 (scrise în 1963), „37 de piese prelucrate şi orchestrate de G.S., plus uvertura de orchestră şi 4 piese scrise de Ştefan Pintilie şi una de Andrei Lipovan”. „Vremelnicii vremelniciei au rămas în conul lor de umbră, cu moliile anonimatului lor. George Sârbu este ce a fost. Acum e un octogenar luminos şi iluminat. E „încă în el eleganţă şi replică boierească”, poartă în el „o cochetărie tomnatică decentă, de bătrân artist ce a iubit şi suferit pătimaş deopotrivă” (D. Beale). Au fost sub bagheta sa sau în jurul său oameni sublimi (în afară de cei înainte amintiţi): C. Moisa, D. Buta, G. Marcu, L. Paceag, Gr. Macovei, I. Săuchea, S. Malagamba cu trupa lui, V. Vatamaniuc, M. Mureşeanu, I. Curechianu, I. Ciortea, Gh. şi Eug. Popescu-Judeţ, Al. Dumbravă, A. Tudose, Onu Cazan, D. Lucan, D. Lavric, D. Dăncilă, L. Lavric, C. Leizeriuc, M. Clipa, A. Flutur, G. Finiş, G. Tofan, D. Rusu, C. Mazarini, T. Antonovici, L. Andronescu-Despina, N. Dominte, R. Dominte, M. Dascălu-Crăciun, E. Havriliuc, I. Drăgoi, V. Leancă, C. Burcea, L. Zamă, I. Iancovici, M. Lungu, Dr. G. Răchitan, E. Florea, I. Lungu ş.a. Alături de doamna sa şi cei trei copii, Cătălin, Mădălin şi Oana, toţi cu studii muzicale, mulţumindu-se „cu laurii sărăciei şi bucuriile inimilor celor care-l ascultă”, dirijorul şi folcloristul George Sârbu este un pământean glorios a cărui împlinire s-a concretizat, dincolo de toate piscurile, în „Balada Bucovinei”. Maestrul a înţeles după atâtea avataruri că doar „copilăria este inima tuturor vârstelor” (L. Blaga). Balada fiind nu altceva decât un Paradis de copii, muzicianul spune fericit: aceştia „au ucenicit pe lângă mine la altarul datinei şi tradiţiilor străbunilor”. Balada este coroana unui artist care, precum toţi sacerdoţii Artei, are chipul unei troiţe pe care se deapănă neclintirea cerului.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: