Eminescu la Centenar

Este bine ştiut că Mihail Eminescu visa la refacerea hotarelor Daciei, adică la cele ale României Mari, iar acest vis al Poetului era perfect legitim. Şi e bine de ştiut că, odată pornit pe această cale, nimeni nu l-a putut întoarce din drum. De câte ori mă apropii de Eminescu, îmi vin în minte cuvintele rostite Mântuitorului de câţiva farisei: „Învăţătorule, ştim că eşti omul adevărului şi nu-ţi pasă de nimeni, fiindcă nu cauţi la faţa oamenilor, ci cu adevărat înveţi calea lui Dumnezeu” (Marcu 12, 14). E clar că aceia nu credeau în cele afirmate, iar atitudinea lor e una de tip ambuscadă, după cum e cât se poate de evident că Purtătorul Adevărului, ştiind gândul şi intenţia celuilalt, n-avea cum să fie prins în cuvânt. Ochi aveau şi nu erau în stare să vadă…

Eminescu se află şi el în postura omului pentru care adevărul nu se declină, aşa cum se întâmplă adeseori în societate. Fiind o singularitate şi de o exemplară intransigenţă, i-a supărat pe contemporani, pe cei cu conştiinţa fluturând în bătaia vântului, deranjându-i şi astăzi pe cominterniştii ce şi-au tras cunună de altă culoare, căci ei nu pot fi decât… (în)cununaţi internaţional. Ce declară, în privinţa aceasta, însuşi Poetul? Veronicăi Micle îi spune că se simte peste voia mea grăitor de adevăr, lui Samson Bodnărescu îi scrie că un neadevăr ar fi în stare să mă nenorocească pe toată viaţa şi să-mi răpească onoarea (e-hei, unde sunt vremurile când niciun cavaler nu îndrăznea să-şi atace rivalul pe la spate, avertizându-l întotdeauna să se apere?), iar tatălui său, tot într-o epistolă, îi declară că opera sa e rezultatul unei extreme iubiri de adevăr.

El era convins că adevărul fundamental românesc înseamnă Dacia liberă şi nu înţelegea să se abată de la acest nobil deziderat nicio clipă. Ocuparea Ţării de Sus a Moldovei, botezată de aceştia Bucovina (se aude pe ici-pe colo o trăsnaie, care oripilează bunul-simţ şi însăşi istoria neamului românesc, prin folosirea formulelor „Bucovina de Nord” şi cea „de Sud”, când Bucovina e una singură, însângerată în partea ei nordică) a fost considerată de exemplarul gazetar drept o faptă din cele ticăloase, iar protestul voievodului Grigorie Ghica, un gest şi o atitudine de o mare forţă morală, ceea ce i-a adus martirajul. Momentul istoric al anexării Bucovinei e caracterizat de Eminescu în termeni care nu vor putea fi contrazişi niciodată: Vânzare, fără de lege nemaipomenită şi uneltire mişelească, afacere dintre o muiere desfrânată şi între paşii de Bizanţ. Starea intolerabilă în care au fost aduşi românii de aici (lui I. G. Sbiera i se pretinde să predea cursul de literatura română în limba germană şi, pentru că a refuzat să facă pactul cu diavolul, a rămas doar suplinitor) îl face să trăiască un adevărat calvar: Astfel totdeauna când gândesc la tine/ Sufletul mi-apasă nouri de suspine,/ Bucovina mea! E de amintit că la împlinirea unui secol de la anexare (un alt centenar, negru, de data aceasta), cu serbări ce vizau inaugurarea Universităţii din Cernăuţi, Eminescu revine în prima urbe a studiilor sale cu un număr impresionant din broşura „Răpirea Bucovinei” (unde se spune negru pe alb: …o putere ce de secoli pretinde a fi conducătoarea civilizaţiunei germane în Orient, rupea cu toate datorinţele internaţionale, cu toate legile moralei publice şi private, spre a sfâşia o ţară slabă care nu avea altă greşeală decât de a avea districte, oraşe şi sate bune de furat – s.a.), pe care o împrăştie printre conaţionali, fără să uite oficialităţile, devenite destinatare prioritare.

Trecem Carpaţii, unde starea românilor era şi mai precară, ca să subscriem la indignarea gazetarului, în aprilie 1870: Un insolent are cutezanţa de a spune în camera Ungariei cum că naţiunea română nu există (s.a.). I se răspunde că există şi nimic mai mult; (…) Ce prezident care lasă ca un insolent să insulte, nerevocat la ordine, o naţiune întreagă? Scrierile lui privitoare la starea românilor din Ardeal se constituie într-un permanent protest al unui patriot ce nu poate accepta în ruptul capului calvarul conaţionalilor din acest străvechi teritoriu românesc invadat fără scrupule de o dublă forţă extrem de pernicioasă: …descreieraţii lor de magnaţi a căror vanitate îi făcea să creadă cum că în această ţară, ce e mai mult a noastră decât a lor, ei vor putea maghiariza până şi pietrele. Şi dacă în Bucovina cele mai multe mănăstiri au fost închise, să nu cumva să atenteze la integritatea imperiului, dincolo, în Transilvania, s-a procedat în acord cu pornirile barbare ale stăpânilor, punându-se pe locaşurile de cult tunurile, în timp ce responsabilii de atrocităţile comise întind biata piele a istoriei pe calapoadele lor politice după persoane „pragmatice”, fără pic de considerare la adevărul istoric.

Păşind dincolo de Prut, acolo se simte în continuare porunca ori testamentul lui Petru cel Mare şi al Ecaterinei a II-a ca Rusia pravoslavnică „să se lăţască”, dacă s-ar putea, până la Constantinopol, căci şi Ecaterina visa la refacerea regatului dac pe creştetul căruia să-i aşeze, cu mare evlavie, coroana… rusească. Până atunci, pravoslavnicii au ocupat Basarabia. Revolta lui Eminescu e la limita suportabilităţii, consemnând că a trebuit să vină generalul Ignatiev pentru a ne spune că Dumnezeu a făcut lumea la 1812 şi că pentru Rusia numai aceea e drept ce s-a făcut de atunci încoace. Poate fi confundată cea mai curată iubire de patrie cu xenofobia, cum adeseori se încearcă? Îndrăzneala e tot atât de impardonabilă ca şi pretenţia altora asupra teritoriilor româneşti. Situaţia umilitoare a românilor îl aduce pe Eminescu la exasperare, mai ales că Ţara e pe punctul de a-şi pierde identitatea, de unde au răsărit versurile: Din Boian la Vatra Dornii/ Au umplut omida cornii,/ Şi străinul te tot paşte/ De nu te mai poţi cunoaşte. Deşertificarea produsă de potopul străinilor hrăpăreţi e cvasi-generalizată, iar înjosirea poporului insuportabilă. Nefratele (creştinat, totuşi, cândva!) se dovedeşte a fi urmaşul lui Cain, el are pretenţia să facă istorie şi mereu are de sacrificat pe câte cineva, fără să-i pese de Dumnezeu. La el contează clipa. Şi dacă ar putea s-o dilate cât mai mult, bineînţeles în propriu beneficiu, bucurându-se de suferinţa semănată, fără să se gândească niciun moment că e posibil să se abată peste el furtuna ori blestemul, care în mod normal ar trebui să-i taie răsuflarea, ca la Manuil Isopescul – „Verşuri felorite din Bucovina”: Eu, frate, când le-am spălat (hainele celui dus catană la străini – n.n.)/ Multe lacrimi am vărsat/ De-aş umple un iaz uscat/ Şi aş face o fântână în sat;/ Fântână cu trii izvoară,/ Cine a be pe loc să moară;/ Fântână cu trii păree,/ Cine a be pe loc să piee.

Finalul „Doinei” lui Eminescu („o anti-Doină”, după Mihai Cimpoi), asemănător celui din lirica populară bucovineană, nu este altceva decât strigătul disperat de apărare a identităţii naţionale, turnat în forma unor versuri de un lirism grav, el însuşi un exemplu de dăinuire în faţa agresivităţii timpului profanator şi profanat. Visul lui Eminescu, cel al Daciei libere, purtând pe creştet coroană românească, a rămas neîmplinit. Pentru noi rămâne, la Centenarul Marii Uniri, exemplul său de neştirbită verticalitate şi, de bună seamă, speranţa…