„La steaua care-a răsărit,
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ajungă!” (M. Eminescu)
Gândul ne poartă, fără să ne întrebe dacă voim au ba, la bunii şi străbunii noştri cu plete dalbe, la oamenii care nu mai sunt, dar care au fost, au trăit, au suferit, s-au bucurat, au iubit şi au crescut copii. Şi atunci suntem obligaţi, parcă, de conştiinţa conştiinţei dinlăuntrul nostru, să ne oprim, să căutăm în trecut, în frământările poporului şi-n adâncul cerului.
Mereu am fost fascinată de poezia omului simplu, de filosofia lui de viaţă, o filosofie absolut sănătoasă, de simplitatea ţăranului care a creat perle neasemuite. Perle de cuvânt, într-o limbă dulce şi sfântă. Astăzi, poposim asupra credinţelor acelor oameni din veac, credinţe despre cer, despre Lună şi stele, despre Soare şi destin. Credinţe fascinate, de un farmec aparte. Cerul pe care noi îl privim deseori, Cerul care se deschide de trei ori pe an: de Paşti, în noaptea de Sf. Gheorghe şi în noaptea spre Sf. Vasile, când se pot vedea sfinţii stând la masă.
Ciclul vieţii începe cu naşterea, venirea pe lume a unui om, a unui vlăstar care va trăi şi va face lumea mai lume. Bunii noştri cei cu palmele bătătorite erau convinşi că la naşterea unui prunc acesta primeşte în dar o stea de la Stele Logofete, personaje mitologice pline de mister şi poezie care reprezintă de fapt cele şapte zile ale săptămânii. La naştere, fiecare om primeşte o stea care este legată de firul destinului. Când omul moare, firul fragil se rupe, iar steaua lui cade pe pământul efemer. Fiecare om cu steaua lui, cu destinul lui, cu soarta lui. Nu putem să nu amintim de marea Naştere a Mântuitorului, când Steaua de la Răsărit i-a călăuzit pe magi spre peştera cea sfântă. Întâlnim des în colinde prezenţa stelelor: „Steaua sus răsare/ Ca o taină mare,/ Steaua străluceşte/ Şi lumii vesteşte“ sau „Da’ aiasta stea nu-i stea,/ Şi îi călăuza mea”. Cântecul de stea, care se rosteşte în prima zi de Crăciun, are menirea de a vesti bucuria speranţei în mântuire, prin naşterea Celui fără de păcat: „Trei crai de la Răsărit/ Cu steaua-au călătorit”. Cum este şi firesc, copilăria, această bijuterie de la gâtul vieţii, este legănată, de când lumea şi pământul, de poveşti minunate. Astfel, bunicile ştiau să ne ademenească spre culcuşul cald cu poveşti despre zmei paralei care furau stelele sau Luna de pe cer şi le ascundeau sub şaua calului. Feţii-Frumoşi, semănând cu flăcăii voinici de la ţară cărora abia le dă mustaţa, se năşteau cu stea în frunte, ceea ce ne făcea să înţelegem că nu sunt muritori de rând. Caii eroilor mâncau jăratec şi un pumn de stele, apoi zburau pe deasupra norilor. În poveşti îşi făceau apariţia zmeii şi balaurii, care se transformau în stele cu coadă, să nu fie găsiţi de prinţ. Stelele erau considerate a fi luminiţe aprinse în Rai, făclii aprinse pentru a lumina calea celor plecaţi într-o lume fără umbre şi fără dureri. Alte credinţe afirmă că stelele nu sunt altceva decât arginţii pe care i-a aruncat Iuda, după ce l-a vândut pe Iisus.
După copilărie urmează viaţa, cu bune şi rele, cu urcuşuri şi piedici. Plugarii priveau osteniţi la bolta cerească, de pe prispa pe care ascultau greierii, la stelele puzderie, licărind ca ochii nevestelor. Boii lor erau „în coarne cornărei,/ în frunte ţintăţei”. Păstorii se orientau după stele, fiind convinşi că însuşi cerul este sprijinit pe patru stele şi că, dacă vor, îl pot atinge cu mâna, dacă ar folosi o cale către cer. Exemplu: Curcubeul, Calea Arborelui cosmic, Calea lui Troian, Drumul robilor, Calea Lactee (Calea Laptelui): „Numa chiatra Craiului/ Taie Calea laptelui”. Harta păstorilor era cerul, busola lor erau apele şi pădurile, iarba şi frunza. Dragostea, acest simţământ care a încercat inima celui bogat ori sărac, frumos ori urât, tânăr ori bătrân, este ţesută în stative şi-n cerul înstelat: „M-oi uita sângur la stele/ Ş-oi crede că îs mărgele”. Sau: „Nu ştiu, ceru-i plin de stele,/ Ori îs ochii mândrii mele?“. Din păcate, toate pe lume sunt trecătoare, iar cea mai grăbită de a se duce la întâlnire cu hârca este viaţa. Şi moartea a fost interpretată de-a lungul veacurilor în fel şi chip. Deoarece se credea că atunci când cade o stea a murit un om, momentul era benefic pentru a-ţi pune o dorinţă care se va îndeplini mai devreme sau mai târziu. Uneori, moartea era privită ca o nuntă frumoasă, mai ales dacă decedatul nu fusese căsătorit niciodată. „Mioriţa”, acest giuvaer al literaturii populare, ne aduce metafore de un real dramatism şi poate că dincolo de durere stă frumuseţea versului popular: „Că la nunta mea/ A căzut o stea./ Soarele şi Luna/ Mi-au ţinut cununa./ Stele făclioare/ Şi poduri de floare“. Oamenii de la sate credeau că ploaia de stele prevesteşte moartea cuiva apropiat.
Steaua prinsă în piept de şerif. Stelele de pe steagul UE… Totuşi, stelele de pe cerul nostru, ca muritori ce ne aflăm, au multe de povestit, au multe să ne înveţe.
LENUŢA RUSU
Comentarii