Un studiu dintre cele făcute spre a ne oferi informaţii care se ne seducă ca la fine de an să cheltuim mai abitir decât înainte mi-a amintit. Mi-a amintit că, pe vremea când eram copil, mama cumpărase într-o iarnă, după cine ştie câtă lungă coadă, nişte portocale verzi. Le-a ferit de mine, pitindu-le-n cămară până s-ar coace. Iar mai târziu le-am găsit acolo mucede, numai bune de-aruncat…
Aşadar un studiu (dintre cele cu care suntem deja obişnuiţi, fie că ne raportăm la ele ca să facem ceva, fie ca să nu facem) spune că, azi, un lefegiu cu salariu minim pe economie munceşte fix 34.7 minute din cele 168 de ore pe care le-ar lucra lunar (însă doar el ştie câte sunt de fapt) pentru un kil de portocale. În ce mă priveşte, o secundă, doar o secundă, am fost pe cale să încerc a afla câte minute ar trebui să prestez – teoretic – pentru kilul acela de portocale, dacă aş fi fiind în stare să capăt şi eu, într-o fantastică ipoteză, un mediu pe economie. Dar, mai mult decât probabil, până la pensie (printr-un noroc dac-ar fi s-o prind), n-aş ajunge să aflu ce-i aceea leafă medie. Nici n-aş şti ce face cu ea! Ala, bala, portocala. Poa’ să fie şi verde. De fapt, ce înseamnă azi (ala, bala) portocala, când, la timp de iarnă, nu mai e nici ce-a fost în teoreticul belşug postbelic, nici ce-a fost în teoreticul îngheţ de dinainte de democraţie? E ca ortul popii, o vorbă şi-un simbol de petrecere. Cât a fost să-ţi fie, miezul ţi-l vei fi luat, ala bala. Podul de gheaţă-i subţire (cel de piatră s-a dărâmat!) – bala, ala. Sub pojghiţă te-adânceşti în esenţe – ala, bala. Pulpă coaptă, coajă verde – ala, bala, portocala.
Comentarii