Mihai Iacobescu şi România Mare

Patria se slujeşte cu fapte şi cu vorbe, iar, din acest punct de vedere, magistrul Mihai Iacobescu e de admirat fără rezerve. Cartea Domniei Sale, Reflecţii privind România Mare (zămislire, evoluţie, prăbuşire), Editura Arvin Press, Bucureşti, 2018, vine la Suceava după cea a lui Ion Filipciuc despre Generalul Zadik în Bucovina şi, cu cele 500 de pagini e, pentru orice român de bună-credinţă, o mină de aur.

Autorul purcede la drum cu examinarea evenimentelor din 1914, când regelui Carol I i se cere să se conformeze obligaţiilor tratatului secret cu Puterile Centrale din 1883 (reînnoit în 1913) şi să intre în război alături de Tripla Alianţă. Consiliul de Coroană votează neutralitate, iar regele este nevoit să se conformeze. Să ne aducem aminte că tratatul în cauză i-a adus la vremea respectivă multă suferinţă lui Mihail Eminescu, ba e posibil să-l fi eliminat din viaţa publică. Prezentată filmic şi cu onestitate, într-o logică impecabilă, desfăşurarea istoriei captivează pe cititor care află că noul rege Ferdinand a promis din prima zi să fie „un bun român”, aliindu-se cu Antanta, că a urmat un dezastru naţional, la care s-a adăugat expedierea în Rusia (pentru totdeauna?) de valori însumând 9,4 miliarde lei aur, tezaur sechestrat de furiosul Lenin (i-a stat în gât prezenţa armatei române în Basarabia şi eşecul unui comando bolşevic de a captura la Iaşi familia regală ce avea să fi tratată, desigur, precum cea rusă). Sigur, România a renăscut într-adevăr ca Pasărea Phoenix şi a devenit… Dodoloaţă printr-o uriaşă jertfă şi prin oameni de o exemplară verticalitate, precum componenţii guvernului Marghiloman care n-au cedat presiunilor Ucrainei, în 1918, de a renunţa la teritoriul dintre Prut şi Nistru, Kievul susţinând sus şi tare că Moldova (până la Carpaţi!) aparţinuse în sec. XII – XIII cnezatului de Haliciu. O fi fost avortonul acesta istoric, născut în minţi bolnave, baza Planului Valev din deceniul al şaptelea al secolului trecut?

Magistrul urmăreşte pas cu pas evenimentele, haosul creat de bandele bolşevice în Basarabia, dezarmarea trupelor ruseşti de pe teritoriul României libere, devenite ostile, proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti, ruperea relaţiilor diplomatice dintre Rusia Sovietică şi România, „momentul culminant al tragediei române”, după istoricul Constantin Kiriţescu. Altfel spus, „zămislirea” României Mari are loc într-un context extrem de complicat, nefavorabil ţării noastre, când mari personalităţi au acţionat cu abnegaţie şi au ridicat tricolorul a fluturare demnă, încredinţaţi în viitorul naţiei. Iată cum se exprima Onisifor Ghibu în „România Nouă” de la Chişinău, în februarie 1918: „Nu! Noi nu vom muri! Prea mult ne iubim limba şi pământul. Prea mult sânge am vărsat de veacuri pentru idealul nostru. Prea este puternică conştiinţa naţională în toţi românii de la Nistru până la Tisa”, chiar dacă „Austria vrea înfrângerea României, Ucraina vrea pieirea Basarabiei”. Într-adevăr, Ucraina, abia formată ca stat, a cerut în repetate rânduri şi chiar ultimativ, înainte şi după votul zdrobitor pentru Unire, înglobarea spaţiului românesc dintre Prut şi Nistru în propriile hotare, în vreme ce Rusia sovietizată, preluând testamentul expansionist al lui Petru cel Mare şi al Ecaterinei a II-a, nutrea să înghită ţinuturile româneşti pentru a-şi deschide calea către Constantinopol. Şi aici, ca şi în cazul discuţiei privind intrarea SUA în război, magistrul Mihai Iacobescu se dovedeşte a fi de un seniorial echilibru (nu fac excepţie nici celelalte capitole) care impresionează în cel mai plăcut mod. Autorul, simţindu-şi conştiinţa încărcată de o uriaşă responsabilitate, se află permanent, fiind vorba de sursele de informare, în spaţiul neutru al comparaţiilor, de unde rezultă, de fiecare dată, concluzii pertinente, expuse sine ira et studio. E de apreciat la superlativ şi analiza privitoare la starea armatei române, net inferioară celei inamice, pentru ca sfârşitul capitolului să cuprindă o întrebare capitală şi un răspuns realmente eminescian: Pe ce s-a bazat în acest caz intrarea României în război, în 1916? Pe curajul şi patriotismul unei armate de ţărani, care lupta pe viaţă şi pe moarte pentru o cauză dreaptă şi care va da un greu tribut de sânge, ce, în final, nu va fi zadarnic. Mă grăbesc să adaug alte două întrebări ale autorului, de data aceasta retorice, de o gravitate contemporană care ar trebui să-i zguduie pe guvernanţi la cel puţin 7 grade pe Richter: Oare astăzi am învăţat ceva din necazurile trecutului? Ce ne-ar rămâne spre apărare dacă într-o zi NATO şi-ar lua catrafusele şi s-ar duce acasă, ce forţă de apărare ne-ar rămâne? Păi, cine să înveţe? Cei ce ne-au trădat prin semnarea cu ochii închişi a Tratatului cu Ucraina, lăsând de izbelişte fraţii din nordul Bucovinei? Ori grupările ameţite de putere de atunci încoace? Se zvârcolesc în mormintele lor batalioane de eroi, cei de pe câmpul de luptă, patrioţii ucişi în alte împrejurări, ori conducătorii şi diplomaţii care nu au cedat pretenţiilor umilitoare ale altor state.

Magistrul Mihai Iacobescu, de pe poziţia omului de ştiinţă, cu o vastă şi conceptualizată informaţie, analizează, în continuare, sinuozităţile în guvernarea României Mari şi rolul statului major neoficial al ţării, format din regele Ferdinand, regina Maria, Ionel I. C. Brătianu şi Barbu Ştirbey, asigurând unitatea, continuitatea şi eficienţa politicii liberale în înfăptuirea reformelor şi blocarea acţiunilor subversive cominterniste. Pe de altă parte, universitarul sucevean se opreşte pentru a descâlci cu aceeaşi rigurozitate şirul de aventuri ale năbădăiosului Carol Caraiman, care, după ce a renunţat de mai multe ori la tron, chemat de Iuliu Maniu, revine în forţă, detronându-şi propriul fiu, având, după Robert D. Kaplan, citat de autor, o domnie „coruptă şi haotică” şi contribuind „la dezmembrarea teritorială a României, pusă la cale de Hitler şi Stalin”. Iar noul rege, la vreme de criză generală şi de „Lupeasco-craţie” (Florin Constantiniu), primea echivalentul a 1.333 de lucrători din industrie, ceea ce îl face pe autor să exclame revoltat: Foarte frumos şi generos din partea bietului popor român.

Lucrarea aceasta, în care magistrul Mihai Iacobescu a dat măsura prestanţei omului de ştiinţă, aşa cum i se stă bine, absolut necontaminat de nicio ideologie, consemnează că într-o Europă din nou învolburată, în condiţiile apariţiei în Transnistria a Republicii Socialiste Sovietice Autonome Moldova (altă aberaţie!), diplomatul de anvergură internaţională Nicolae Titulescu îl convinge pe comisarul Litvinov să accepte integritatea teritorială a României (document nesemnat, până la urmă, de rus), ministrul de externe român fiind demis la scurtă vreme, drept răsplată, de rege şi prim-ministrul Gheorghe Tătărăscu.

Ce-a urmat? Apariţia pe scena politico-militară a Europei a doi satrapi şi e de citat aici din lucrare doar două titluri semnificative: URSS – demolatoarea României Mari, cu avizarea expresă a lui Hitler şi Consiliul de Coroană abandonează rezistenţa militară la graniţe (ceea ce n-au făcut finlandezii), iar la cârma ţării vine Ion Antonescu, cel care voia să readucă la statul român toate teritoriile pierdute pe nedrept.

Am parcurs cu maxim interes un volum captivant, mărturie a unei evidente vibraţii patriotice, sentiment ce se transmite numaidecât şi cititorului. Adevărul a fost spus, cred, în integralitatea lui, doar că pe „călăreţii apocalipsei” repetate îi doare-n cot de adevăr, văzându-şi de propriile interese meschine şi galopând mereu peste cadavre.

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

  1. Asa un articol de bun, asa lucrari de valoare …mai rar. Felicitari valorosului om de cultura Iacobescu si prof.Filipciuc. Vivat!

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: