Cea mai neagră zi din viaţa mea

 Am încercat să scriu imediat după 9 septembrie 2018, dar nu am găsit cuvinte cu care să-mi exprim durerea ce-am simţit-o în acea zi. Ar fi trebuit şi comentat. Dar acest lucru îl fac oameni cu mare pregătire şi în politică, ca dl Cernat, dl Bejenariu, dl Tomegea, dl Leahu şi alţii. Când, în acelaşi ziar, apar în aceeaşi zi articolele lor, nu ştii pe care să-l citeşti primul. Dar stimulentul a venit după apariţia articolului despre paşapoarte, apoi „Nu poţi fi supărat pe ţara ta”, „A mai plecat unul”. După citirea lor a sosit timpul să scriu şi eu aşa, simplu, folosind naraţiunea, dialogul. Ziua de 9 septembrie 2018 a fost cea mai neagră şi dureroasă zi din viaţa mea. Am decis să-mi fac paşaport, nu că aş fi o mare turistă, dar pentru că mă mai solicită câte cineva să fiu pe post de traducător (lb. rusă, lb. ucraineană), lucru ce îl fac cu mare plăcere, fără vreo pretenţie la recompensă materială. În ziua de 9 septembrie 2018, m-am prezentat la Rădăuţi, secţia paşapoarte. Am prins bonul de ordine. Era o zi însorită şi am aşteptat rândul afară pe o bancă. Pe banca alăturată era o doamnă cu două fetiţe ce vorbeau numai şi numai italiana. Era bunica fetiţelor şi vorbea şi ea perfect aceeaşi limbă. Am poftit-o lângă mine pentru a sta de vorbă. Iată ce am aflat: ea este din Gura Putnei, are 13 copii. Zece dintre ei sunt plecaţi la muncă în străinătate, trei mai sunt în ţară, dar muncesc sezonier în Cipru, cu gând să plece şi ei alături de fraţii lor, odată cu ivirea unui loc de muncă convenabil. Apoi, cu timpul, va pleca şi ea. Fetiţele erau nepoatele ei de la fată. Una e aproape campioană la karate, alta e o talentată dansatoare. La învăţătură, premiante. Fata e plecată de 12 ani şi nu venise niciodată acasă; nu venea nici acum, dacă nu avea nevoie de acte. Când am întrebat-o dacă nu îi este dor de casă, de ţara ei şi de ce nu a învăţat fetele limba ei maternă, mai ales că e căsătorită cu un român din Basarabia, iată răspunsul ei care m-a năucit: „Nici să nu audă de ţara hoţilor, şpăgarilor, nedreptăţilor, umilinţelor. Pe timpul lui Ceauşescu, când terminai 7-8 clase, aveai loc de muncă. Acum termini facultatea şi, în cel mai bun caz, vinzi ziare. Nu vrea să audă de ţara guvernată de circari”. Apoi mi-a povestit de liniştea, de aprecierea şi recompensa dreaptă a muncii copiilor săi şi a tuturor. Ea nu are pensie. Soţul a murit şi a lucrat particular ca dulgher. Copiii o ajută. Când vor pleca şi cei trei copii, va pleca şi ea, după ce va vinde gospodăria. Ea a fost prima care a lucrat în Italia ani mulţi, apoi i-a chemat şi pe copii. Am ajuns la etaj, unde am stat la rând pentru depunerea actelor. Am stat pe singura bancă cu trei locuri. Mi-a atras atenţia un băieţel care şi el, împreună cu mama lui, stăteau deja lângă uşă, la rând. Băieţelul, obosit, s-a aşezat pe podea şi recita ceva pentru sine. Văzând că sunt atentă şi-l privesc, mi-a făcut cu mâna. Înăuntru, după fotografiere, l-am întrebat:

– Cum te cheamă?

– Cătălin!

– Câţi ani ai?

– Trei.

– De unde eşti?

– Din Germania!

Am avut pur şi simplu un şoc: „Neamţul vorbeşte perfect româneşte, iar româncele – numai italiana!”. Am întrebat-o pe mama „neamţului” de unde este. A spus că e din Rădăuţi, dar în curând vor pleca definitiv în Germania. N-am mai avut puterea să descos cauza plecării, cu toate că şi mama era binevoitoare şi dispusă la dialog. Să plece din ţară o minune – un copil atât de frumos fizic, dar şi la suflet, instruit, vorbăreţ, îndrăzneţ, prietenos, deschis, îndrăgit de toată lumea, va fi gata să sară în ajutor, inteligent – este o mare pierdere. Am „ochit” o mamă în braţe cu un copil mic. M-am făcut „naivă” şi am „compătimit-o” că, probabil, nu a avut cu cine lăsa copilaşul. Dar ea: „Cum n-am avut? Pentru el am venit din Italia să-l iau cu mine. Mă stabilesc definitiv acolo. De 30 de ani tot am aşteptat să se instaleze odată şi odată o conducere a ţării cu oameni cinstiţi, drepţi, care să recupereze măcar o parte din bunurile furate. Dar am aşteptat degeaba. Unii au fost nepricepuţi, comunişti, alţii au furat şi s-au îmbogăţit, au scos banii României peste hotare. Grija lor este înavuţirea lor, a familiilor lor, a prietenilor şi nu grija omului, nu grija ţării. Plec, nu mai rezist să văd atâta corupţie! Peste tot trebuie să pui mâna în buzunar dacă vrei să obţii chiar şi o biată adeverinţă. Nu deschid televizorul cu zilele. Ce să văd? Circul? Scrie aici, la Spitalul vechi Rădăuţi. Sunt în cameră cu două paciente: Saveta de la Milişăuţi are doi băieţi. Unul din ei s-a prăpădit într-un accident de maşină în Anglia. Nici după 6 ani nu i s-au uscat lacrimile de pe obraz. Celălalt băiat e în străinătate şi nici nu se gândeşte să revină în ţară. Copiii preotului – om de o înaltă ţinută morală, iubit şi respectat de comunitatea lipovenilor din Climăuţi – sunt plecaţi şi ei. Fata e în Italia, pricepută în administraţie. Patronează o firmă legumicolă, proprietarul fiind medic. Ea este cheia întregii gospodării. Românca este pricepută, se descurcă cu brio, fiind răsplătită pe măsura muncii şi priceperii. Băiatul lucrează în Franţa. Este bun la toate şi face de toate. Şi-a cumpărat locuinţă în Iaşi, a închiriat-o studenţilor. Mai are şi alte proprietăţi achiziţionate din munca lui în străinătate. Părinţii îi vizitează şi se bucură de succesul lor şi nu mai sunt supăraţi că ei au refuzat studii superioare. Numai cu cei plecaţi se pot umple pagini întregi”. Dar am prezentat doar câteva, pentru a sublinia ura, înverşunarea împotriva celor ce sfidează legea, fac legi în favoarea lor, ei, cocoţaţii la putere îşi măresc salariile, au privilegii mai ceva ca americanii şi asta în detrimentul celor ce i-au votat fiind ademeniţi cu promisiuni, cu câte un pix, câte o găleată, câte o geacă, câte un kilogram de ulei. Mai recent, impactul şi efectele agresiunii verbale (circul dintre Dragnea şi Iohannis), mai mare ruşinea, reprezintă o puternică traumă asupra întregii populaţii, care lasă urme adânci în sufletul tuturor votanţilor (şi nu numai) ducând la un profund dezechilibru emoţional, la scăderea stimei faţă de conducătorii care ar trebui să fie model, ei nemaiavând stima de relaţionare chiar cu colegii sau prietenii. Conducătorii noştri, în care am investit atâta încredere prin votul nostru, au uitat că a fi într-o poziţie de autoritate nu dă dreptul nimănui să apeleze la metode despotice pentru a-şi arăta muşchii, că sunt cineva. Toate aceste traume suferite în tinereţe adeseori conduc la o totală neîncredere în propriile capacităţi psihice, la culpabilizarea că nu eşti prea bun şi tineretul pleacă unde este preţuit, lăsând să se conducă, să lupte pentru ciolan ei între ei. Se va ajunge să fie mai mulţi cu mapa decât cei cu sapa. Cu toate că puteam primi paşaportul prin poştă, am preferat să-l iau personal, pentru a mă convinge dacă în fiecare zi de marţi, la paşapoarte, e un infern în ceea ce priveşte aglomeraţia. Şi m-am convins: spaţiul este mic, unde se aşteaptă la rând pentru depunerea documentelor, nu sunt scaune, bănci (o singură băncuţă de trei locuri), oamenii se aşază pe scări, pe ambele părţi ale scării. Cu greu străbaţi drumul pentru a ridica paşaportul. Mi-a apărut imaginea acelui copil minune, Cătălin, „neamţul” care a părăsit locurile copilăriei pentru totdeauna şi mi-a creat un gol imens în suflet, o durere fără margini. Îmi închipui ce este, ce a fost în sufletul educatoarei lui Cătălin! Sunt sigură că el va deveni Om mare. Dar va sluji altă ţară şi nu România. Astfel de „Cătălini” pleacă cu miile. Unii se întorc, alţii nu. Dacă nu aş fi cunoscut ţări civilizate, cu legi „beton”, în care am muncit o perioadă, poate nu scriam aceste rânduri. În legătură cu „a urî” ţara în care te-ai născut, care ţi-a îndrumat primii paşi, eu sunt sigură că sunt doar vorbe aruncate la mânie, dar inima este înlăcrimată şi plină de dragoste faţă de ţară. Dorul de ţara ta pur şi simplu te ucide. Când, după trei luni de muncă în Italia, am pornit spre „acasă”, când am ajuns la nepoata mea stabilită în Italia, mi s-au rupt lanţurile care-mi încătuşau inima şi m-am simţit uşoară, eliberată, fericită că plec acasă. Munca mea era foarte uşoară. Aveam timp berechet şi pentru odihnă, şi pentru scris. Când ieşeam în parc în duminica liberă şi le citeam articole din „Crai nou” trimise de soţul meu, româncele cu telefoanele mobile înregistrau cele citite, plângând. Am stat de vorbă cu mulţi români, cu ucraineni, cu ruşi, cu polonezi. Tuturor le este dor de ţara lor. Unii nu doar că plâng imediat ce le vorbeşti despre ţară, de copii, ci plâng la primul cuvânt al ţării lor pe care-l aud. Unii sunt oameni de succes, oameni care au răzbit singuri, care au studii, şcoli celebre. Sunt sigură că românii aceştia nu au niciun fel de falsitate când li se umplu ochii de lacrimi. Dacă nu ai frământări, dacă nu ai fost la lucru printre străini, nu poţi înţelege pâinea oamenilor plecaţi din România. Şi e dureros că uneori în ţară sunt etichetaţi la grămadă, ghilotina căzând peste toţi odată, sunt jigniţi, sunt toţi târâţi în aceeaşi oală, apăsată de acelaşi capac. Pe când ar trebui să ţinem cont, deci, de fiecare om în parte, să le dăm şansa de a-şi spune părerea, de a vota. Votul lor este la fel de important ca şi al nostru, noi, cei plătiţi şi din banii pe care-i trimit ei acasă.

 ARTEMIZIA GHEORGHI,

Brodina

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: