Când omul contează mai mult decât condamnatul

Trebuie să recunoaştem că, atunci când avem în preajmă pe cineva care a fost condamnat şi a făcut puşcărie pentru infracţiuni penale, ceva din interiorul nostru se blochează. Încercăm să nu ne arătăm stinghereala faţă de acea persoană, în mintea noastră parcă însemnată cu fierul roşu, dar ea există cel puţin în surâsul strâmb pe care îl afişăm de politeţe.

Şi să mai recunoaştem că în acele momente nu ne interesează nici cât negrul de sub unghie din ce motive a ajuns acel minor sau adult să comită fapte penale, cum şi unde trăit faţă de noi „ceilalţi” de a ajuns în postura de condamnat penal. L-am etichetat deja. Apelative precum „infractor” sau „puşcăriaş” zac ascunse în aroganţa celor care se autodeclară fără pată în faţa legii. Noi suntem cei buni, iar acel condamnat este rău pentru că a făcut ceva rău şi a trebuit pedepsit.

Cu mentalitate medievală, noi îl pedepsim pe acel om mai mult decât a făcut-o deja statul, pentru că o facem şi după ce acesta a plătit pentru fapta lui. Vecinii se uită strâmb la el şi îl salută economic, neamurile uită să-l invite la petreceri, iar angajatorii nu se înghesuie deloc să aibă pe statul de plată un lucrător cu cazier. Foştilor condamnaţi li se cere însă reintegrare socială, dar de cât curaj şi voinţă au nevoie pentru asta doar ei ştiu. Unii reuşesc, iar alţii nu.

Dar vremurile se schimbă şi condamnatul penal nu înseamnă individul fioros şi negru la faţă, aruncat „n-şpe” ani după gratii, fără viitor, fără şanse la o viaţă normală, condamnat la izolare şi anatemă până la sfârşitul veacului. Bineînţeles, există şi dintre aceia, oameni cu dereglări comportamentale care au săvârşit odioşenii şi de care se ocupă deopotrivă autorităţile şi medicul.

Treburile au rămas de secole la fel de clare atunci când legea este încălcată. Greşeşti, plăteşti aşa cum hotărăşte judecătorul. Minorii mai blând, adulţii mai aspru, dar după caz, statul dă astăzi şanse de îndreptare înainte de a trimite omul la închisoare. O dată pentru că e mai ieftin să nu umpli penitenciarele şi încă o dată pentru că ţinutul după gratii nu este întotdeauna cea mai bună corecţie pentru condamnat.

Mii de români, minori şi adulţi, în condiţii bine stabilite de lege, primesc de la instanţă şansa să execute pedepsele în libertate sub supraveghere, perioade în care să se înţeleagă pe sine, să înţeleagă de ce li s-au rătăcit căile şi să-şi găsească un alt drum în viaţă. Trebuie doar să-şi dorească asta. Abia dacă nu-şi doresc ajung în unul dintre cele peste 50 de penitenciare din ţară.

„Luăm omul, îl trecem prin pedeapsă până la capăt, oferindu-i altă perspectivă a vieţii”

 „E o credinţă anapoda să spui despre o persoană sau alta că ar fi «soi rău» sau că e «sămânţă de infractor»” îmi spune Anca Nicoară, şefa Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Suceava. Pentru ea, o persoană condamnată este mai întâi un om în mintea şi inima căruia merită să cauţi până dai de bine. Şi caută de vreo 17 ani, mai întâi ca membru al unui ONG, apoi ca slujbaş al statului în cadrul Serviciului de Probaţiune subordonat în prezent direct Ministerului de Justiţie.

E o „mână de om” cu glas domol care, când vorbeşte despre persoanele de care se ocupă Serviciul de Probaţiune, o face şi în termeni juridici dar fără aroganţă şi cu preocupare. Ei şi altor colegi de-ai săi, le pasă. Experienţa anilor de muncă în domeniu dar şi structura ei sufletească aparte te îndeamnă şi pe tine, interlocutorul, să stai un pic pe gânduri înainte de a emite păreri şi a pune etichetă unor oameni care au încălcat legea. Vii la ea cu ceva în cap şi pleci cu altceva, mai limpede, mai clar, mai logic, mai bun. Consilierii de probaţiune, înghesuiţi în trei birouri ale Tribunalului Suceava, văd mult mai departe de o sentinţă judecătorească. Văd ceea ce probabil cuviosului şi înţeleptul călugăr ortodox de pe Muntele Athos Paisie Aghioritul a gândit când a spus că: „Mustrând răul deseori nu iese nimic. Arătând binele, răul se mustră el singur”.

În definiţie relativ oficială, consilierul de probaţiune monitorizează modul în care minorii dar şi adulţii condamnaţi la o pedeapsă neprivativă de libertate respectă ceea ce spune judecătorul în conţinutul sentinţei. Ei oferă asistenţă şi consiliere persoanelor supravegheate şi, în funcţie de situaţia fiecăreia, evaluează şi intervine la nevoile ei, cum ar fi nevoia de locuinţă, loc de muncă, de a urma cursuri profesionale, şedinţe de consiliere psihologică, de asistenţă medicală etc.

Consilierul de probaţiune intră în intimitatea familiei, cunoaşte casa şi rudele persoanei supravegheate, face vizite neanunţate la domiciliu. De fapt urmează un plan pe care îl parcurge pas cu pas, dar numai împreună şi cu participarea efectivă a persoanei supravegheate. Anca Nicoară obişnuieşte de altfel să spună că acea persoană este cea care munceşte mai mult ca să-şi schimbe viaţa şi să nu ajungă în penitenciar.

Cum se bat drumuri lungi şi necunoscute ale judeţului până la casa unui om necunoscut, a unui condamnat, până la urmă, gândesc şi că această profesie poate fi periculoasă. Sunt contrazisă însă. „Atât timp cât îţi faci munca cu pasiune şi seriozitate, cât timp omul, beneficiarul, înţelege care este rolul tău de consilier de probaţiune, că eşti acolo să-l îndrumi, că tu şi el suntem de fapt o echipă, nu este periculos. Ar trebui să vă gândiţi că uneori suntem singurele persoane care le oferă suport acestor oameni, pe parcursul executării pedepsei. Deci nu, nu e periculos” îmi spune şeful Serviciului de Probaţiune Suceava.

În serviciu lucrează 12 consilieri care în prezent monitorizează aproximativ 3000 de persoane condamnate. Este vorba de minori asupra cărora instanţele au dispus măsuri educative, adulţi cu pedepse executate în libertate, pedepse cu suspendare, liberaţi condiţionat, persoane care beneficiază de amânarea pedepsei, care fac muncă în folosul comunităţii etc. Asta ar însemna câte 300-400 de oameni pe „cap” de consilier, dar funcţie de experienţa în probaţiune, situaţia este şi mai încărcată pentru unii dintre ei. Oameni de toate felurile, care au comis infracţiuni penale de toate felurile, minori ai nimănui încercaţi de sărăcie şi neglijare sau minori din familii deloc sărace, adulţi inteligenţi, cu studii superioare, cu apa caldă în casă şi orhidee la fereastră, dar şi oameni fără carte, amărâţi, crescuţi în medii promiscui, consumatori de droguri sau oameni cu afecţiuni mintale. Infracţiunile comise de aceştia sunt din toată paleta Codului penal, de la cele cu violenţă precum omoruri, tâlhării, loviri, infracţiuni sexuale, dar şi furturi, trafic de droguri, consum de droguri, ucidere din culpă în accidente rutiere conducere sub influenţa alcoolului, infracţiuni economice, abandon de familie etc.

Pentru consilierul de probaţiune fiecare reprezintă o situaţie specifică cu nevoi specifice şi fiecare este mai întâi un om, care merită o viaţă bună şi dincolo de condamnare.

„Eu cred în ceea ce fac. Cred că este cel mai bine să se epuizeze în comunitate toate variantele de pedeapsă, penitenciarul fiind ultima. La Suceava rata de recidivă a persoanelor condamnate care au beneficiat de consiliere de probaţiune este de sub 1%, în timp ce aceea a celor care au fost în penitenciar de 50%, aceasta din urmă fiind cam la fel în toate ţările europene. Justiţie cu faţă umană, asta facem noi, consilierii de probaţiune. Luăm omul, îl trecem prin pedeapsă până la capăt, oferindu-i altă perspectivă a vieţii” explică Anca Nicoară.

Nu un dosar, nu o infracţiune, ci un om

„Cu cine e mai uşor de lucrat în probaţiune, cu minorii sau cu adulţii?”, îmi doresc să aflu de la interlocutoarea mea.

„E bine şi e greu cu toată lumea. Rezultatul vorbeşte. Repet, la Suceava avem o rată de recidivă a celor aflaţi în probaţiune pe perioada executării pedepsei, de sub 1%. Cred că este convingător, nu? Înseamnă că ne facem treaba bine.

Sunt studii care arată clar că liberaţii condiţionat, şi este vorba aici de persoane care au săvârşit fapte grave pentru care au primit sancţiuni între 7 şi 10 ani, dacă sunt asistaţi şi se lucrează cu ei în primele şase săptămâni, riscul de recidivă scade şi la 5%. Acele prime şase săptămâni după liberare condiţionată sunt perioada cea mai importantă pentru ei” crede Anca Nicoară.

Comportamentul persoanelor condamnate faţă de consilierul de probaţiune nu este întotdeauna unul uşor de suportat. La primele contacte, cei mai mulţi n-au nicio idee despre rostul acestui funcţionar în viaţa lor, acesta nefiind decât un reprezentat în plus al autorităţii de care este sătul deja, aşa că reacţionează.

„După ce se termină procesul penal şi când ajunge la noi, omul a strâns multă furie şi revoltă. A trecut deja prin faza de urmărire penală, de Poliţie, de Parchet, de instanţă, a acumulat tensiune foarte mare, şi gândiţi-vă că sunt persoane care stau într-un proces penal ani de zile. Şi mai venim şi consilierii de probaţiune care îi spunem că trebuie să lucreze şi cu noi dacă vrea să rămână în libertate. Bineînţeles că înţelege imediat ce vrem de la el, şi atunci se descarcă.

Dar o luăm încet, învăţăm să avem încredere unii în alţii. Unii se deschid mai uşor, alţii, care au strâns mai multă furie în ei, mai greu. Câteodată oprim întrevederea şi o luăm de la capăt data viitoare. Important este să nu renunţăm iar el, beneficiarul, să înţeleagă că munca noastră este pentru el, că ne dorim să rămână în libertate şi nicicum să îl trimitem în penitenciar. Dar mai trebuie să înţeleagă că cea mai mare parte din muncă este a lui. Instanţa s-a pronunţat deja faţă de alegerea greşită pe care a făcut-o cândva, aşa că nu este treaba mea să-l judec sau să-l condamn. Mesajul meu către el este clar: «Hai să vedem cum putem să trăi corect de acum înainte! E un nou început de drum, hai să vedem cum păşim pe el!»” mărturiseşte coordonatorul activităţii de probaţiune din judeţul Suceava.

Sunt cuvinte care spun probabil adevărul despre munca de probaţiune, dar cuvinte neaşteptat de frumoase şi elegante faţă de vecinătatea lor cu teme precum „infracţionalitate”, „penal”, „condamnări”, „închisoare”. Dincolo de ele există cu siguranţă un strat de cenuşă densă ce se depune la cei 12 consilieri de probaţiune ce trebuie să reziste fizic şi psihic încărcăturii a mii de poveşti dramatice şi absurde ale sucevenilor condamnaţi. Cum fac ei să nu le arunce cu ceva în cap şi să nu cheme jandarmul de la poartă când un astfel de om urlă, sfidează, înjură şi blestemă la o primă întâlnire? Cum fac să întoarcă spatele şi să-l dea în mă-sa pe mutul, nervosul care, până să spună o dată „da”, spune de zeci de ori „nu”?

„Scuze, dar voi sunteţi sănătoşi la cap?”, îmi scapă în timpul discuţiei cu Anca Nicoară.

„Eu cred că da. Cel puţin aşa am ieşit la ultima testare psihologică. Cei mai vechi în serviciu am învăţat, şi cu ajutorul terapeuţilor, să ne gestionăm emoţiile, pentru că automat preluăm din cele ale beneficiarilor, din frustrările şi furiile lor. Cei mai noi, vor învăţa şi ei să lase la serviciu problemele de la serviciu. Suntem conştienţi că fiecare om care ajunge în birourile noastre are povestea lui, că nimeni nu ajunge aici întâmplător, aşa că învăţăm să scoatem din noi aceste emoţii. Pentru oamenii care vin aici, noi suntem modele de urmat, cei la care se raportează când vor să facă o schimbare în viaţa lor, aşa că, dacă n-am fi sănătoşi la cap, ar fi o mare varză. Iar mă repet: trebuie să îţi placă să lucrezi cu oamenii. Uneori nu trebuie decât să asculţi, să încurajezi şi să motivezi. Exact ca într-o relaţie părinte-copil. Munca aceasta se face şi cu autoritate, pentru că suntem o instituţie a statului, dar se face şi cu sufletul. Eu nu lucrez cu un dosar sau cu o infracţiune, lucrez cu omul”, încheie ea cu cea mai mare seriozitate.

Când aud „Luaţi-l!”, mă sufoc

E normalitate să dai mai întâi o şansă de îndreptare minorului care a greşit, de aceea probabil noul Cod penal prevede în majoritate pedepse neprivative de libertate pentru cei care au săvârşit aproape orice faptă penală. Instanţele dispun pentru ei măsuri educative, excepţie făcând faptele deosebit de grave, rare de altfel. Aşa s-a ajuns că la Suceava, judeţ în care rata infracţionalităţii juvenile este destul de mare, un sfert din munca de probaţiune să fie cu minori, unii deveniţi majori pe durata procesului penal.

Anca Nicoară le spune la toţi „copii” şi crede că cei mai mulţi sunt necopţi la mine şi după ce fac 20 de ani, iar cele mai mari frustrări pe care le are sunt cele legate de munca cu ei. Cum legea oferă doar maxim 6 luni pentru consilierea minorilor, consilierul de probaţiune are rar dovada muncii lui.

 „E rău că nu-i putem supraveghea o perioadă mai lungă de timp. Începem nişte lucruri cu ei, stabilim nişte obiective, lucrăm cu terapeutul unde este nevoie, doar că la un moment dat măsura educativă se încheie şi noi trebuie să ne oprim. Apoi ne întrebăm unul pe altul ce s-a întâmplat cu X, Y sau Z, ca să ştim dacă am lucrat bine, dacă am intervenit când şi cum trebuia pentru el. Maximum de 6 luni, perioadă de intervenţie pentru copii, este puţin. Pentru unii, în 6 luni abia învaţă să comunice cu noi. Sunt mulţi care nu ştiu cum să facă asta. Lucruri simple. Nu ştie să-ţi spună, de ce face aia şi de ce nu vrea să facă cealaltă, de ce se simte mereu furios, de ce are impresia că mama nu-l înţelege. Sunt copii cu abilităţi extrem de reduse de comunicare. Nu sunt învăţaţi să spună despre emoţii, despre ce trăiesc, ce simt. Sunt complet derutaţi şi bulversaţi, iar 6 luni de consiliere cu un astfel de copil sunt insuficiente. Am cerut să avem la dispoziţie măcar un an să putem interveni pentru că un copil trece prin anumite stagii de schimbare” a declarat Anca Nicoară.

În timpul perioadei de consiliere cu minorii se lucrează mult cu părinţii acestora. Sunt părinţi care nu mai ştiu ce să facă cu progeniturile lor faţă de care duc parcă existenţe paralele. Nu se mai înţeleg cu el, declară că îi fac de ruşine în comunităţile în care trăiesc şi că, şi orice ar spune ( e vorba aici de părinţi cărora le mai pasă), vorbesc parcă la pereţi. Aceştia vin în faţa consilierului de probaţiune şi declară „Luaţi-l”, „Închideţi-l, faceţi ce vreţi cu el!”

„Mă sufoc când aud asta. Faptul că nu te mai înţelegi cu copilul nu înseamnă că nu mai eşti părinte. Ştiu, fie el părinte cu carte sau un necăjit din vârful muntelui, chiar dacă nu să se exprimă la fel de elevat, au în sinea lor aceleaşi temeri, că au eşuat ca părinţi. Până ajungem noi să înţelegem de ce au aceste temeri, până ajungem la lucruri care dor, pentru că sunt şi lucruri care dor, până săpăm după adevăruri, durează. Sunt şi părinţi de care nu se lipeşte nimic din munca noastră, dar să ştiţi, cam 90% dintre ei răspund bine. Măcar învaţă să-şi accepte copilul aşa cum este şi să nu-l abandoneze cu totul. Învaţă că acel copil este o altă persoană, că sunt alte vremuri, că au gândiri diferite, dar că astea nu-l exclud din familie. E grea munca asta. Lucrăm pe grupuri de sprijin, ca părinţii dar şi copiii să vadă că nu sunt singurii care au probleme, că nu numai lor li se întâmplă, că nu numai copilul lui are cazier, că există viaţă şi după asta, chiar dacă astăzi în sat toată lumea ştie că băiatul tău a greşit, şi tu mori de ruşine”.

 Victorii

Să intri în viaţa crudă şi încărcată a atâtor mii de oameni, să încerci să dezveleşti interminabile foi de apatie, venin şi revoltă ca să găseşti binele, la unii prea adânc ascuns, este, din punctul meu de vedere o profesie cumplită. Dar şi una în care poţi simţi adevărata victorie. Atunci când lucrurile se îndreaptă, când lunile şi anii de căutări au sădit în sufletul unui om condamnat penal sămânţa de normalitate, sămânţă de bine.

„Chiar merită să faci asta?” îl întreb pe consilierul de probaţiune.

Îmi răspunde că merită, altfel nu s-ar mai trezi în fiecare dimineaţă, de 17 ani, să meargă la muncă. Că merită în primul rând pentru copiii cu care a lucrat pe măsuri educative şi cu care ţine legătura şi la mulţi ani după. Copiii care n-au mai ajuns niciodată să se mai confrunte cu legea, care şi-au făcut o viaţă, au plecat în străinătate, şi-au închegat familii. Copii şi adulţi pe care probaţiunea, dar mai ales propria lor voinţă în a face alegerea corectă, i-a salvat. Fără să intervin asupra textului, las cele câteva victorii ale Ancăi, să se desfăşoare singure.

„Am avut un băiat, de undeva din zona Fălticeniului. O să-i spunem Alexandru. Când a venit la noi avea în jur de 19 ani, pe o infracţiune de tâlhărie. La primele întrevederi era extrem de furios, vorbea tare şi era foarte agresiv verbal. Comportamentul era specific în familia lui. În primele şedinţe n-am făcut altceva decât să învăţăm cum să coborâm vocea şi să vorbim frumos, să batem la uşă înainte de a intra, să salutăm, să cerem permisiunea să intrăm. Nu era un copil prost, ba chiar unul chiar inteligent, dar mi-a luat mult să ne înţelegem. Cred că a stat cinci ani în supraveghere. Era un copil harnic şi muncitor, dar nu avea nicio direcţie. L-am încurajat să găsească ceva ce-i place să facă. A mers mai întâi în construcţii, apoi a descoperit tâmplăria şi a văzut că-i place să facă tot felul de lucruri din lemn. Şi-a găsit şi o fată, şi-au luat amândoi un loc de casă. În ultimul an de supraveghere a plecat în Anglia. A ajuns acolo un fel de şef de echipă, s-a căsătorit, are un copil şi ne mai vedem şi acum, de sărbători, când vine acasă.

 La început nu-i dădea nimeni nicio şansă. În instanţă fusese la fel de agresiv şi furios şi ţin minte că m-a sunat atunci doamna judecător să mă întrebe dacă se poate face ceva cu Alexandru, sau merge în penitenciar. N-a mers. Acest băiat este unul dintr-o lungă serie de persoane care mă fac să spun da, merită să fac ce fac”.

„Îmi vine acum în minte şi un alt copiluţ, din zona Siretului. Lui îi spunem Sergiu. Avea 16 ani şi fusese condamnat pentru o infracţiune sexuală. Îl ştiam din faza de urmărire penală. Băiatul acesta nu ieşise din satul lui niciodată, nu se uitase la televizor niciodată, nu luase contact cu alte medii decât cel din preajma lui. Era acolo în sat o comunitate înapoiată, nu numai ca mijloace de trai, dar şi ca principii, valori de viaţă. Comportamente de natura celui pentru care băiatul fusese condamnat, existau destul de frecvent, dar nimeni nu le sancţiona. Probabil că nici cel al băiatului nu s-ar fi descoperit dacă nu se auzea de ele din întâmplător. Prima dată Sergiu a ieşit din sat când a venit la poliţie la Siret să dea declaraţii. Mama lui era plecată în Italia, iar tatăl era complet depăşit de situaţie, fie că era vorba de gospodărie sau copii. Am făcut câteva şedinţe la el acolo, dar mai multe aici în birou. Îşi plătea o maşina ca să vină, dar 60 de lei era enorm pentru el. Am început prin a învăţa cum să luăm maxi-taxi din aproape în aproape ca să venim la Suceava cu 10 lei, cu 15 lei. O bună bucată de vreme la asta am lucrat, cum să capete curaj ca să iasă din sat. Şi a căpătat. Acum Sergiu este în Italia, iar acum câţiva ani, ani, în ultimul an de supraveghere era deja căsătorit şi avea doi copii. A reuşit, pentru că a fost un băiat care a avut încredere în el”.

„Mai am încă în consiliere o doamnă condamnată pentru omor în legitimă apărare. O să-i spunem, Elena. Fusese victimă a violenţei, într-o căsnicie în care stările conflictuale durau de multă vreme. S-a întâmplat nenorocirea şi şi-a omorât soţul. Era şi ea dintr-un sat rupt de lume, din zona de munte, de care acum 9 ani nici nu auzisem. Locuia practic în pădure. Are deja 9 ani de când este în supraveghere şi ne apropiem de final. Femeia asta mi-a dat cea mai grozavă lecţie de umanitate şi de cum să accepţi nişte emoţii care vin necondiţionat. Este o femeie simplă dar cu o inteligenţă nativă deosebită, care a înţeles repede nişte lucruri legate de viaţa ei. La prima vizită am găsit-o într-o stare de depresie urâtă, o frământau sentimente grele de vinovăţie. Când ne-a văzut credea că merge în penitenciar şi îşi făcuse deja băgăjelul. Judecătorul i-a spus că va rămâne în libertate, dar ea nu a înţeles bine. Ştia că omorâse un om, şi că trebuie să primească pedeapsa. A urcat la ea, mi-a arătat casa, ce gospodăreşte ea, ce tricotează, iar eu i-am explicat că nu se va întâmpla nimic, că rămâne în libertate şi cum urmează să execute pedeapsa în condiţiile decise de judecător. Aflasem însă că din acel sentiment greu de vinovăţie, ea mergea în fiecare zi la cimitir, şi asta nu era în regulă. În astfel de situaţii pot apărea tendinţe suicidale, refugiul în consumul de alcool. Doamna Elena îşi omorâse soţul, era speriată, singură, în depresie severă şi se considera osândită. Văzând toate acele semne, am trimis-o la un terapeut, în Câmpulung, cel cu care noi lucrăm foarte bine, Alina Ciupercovici. Trebuia să meargă o dată la două săptămâni, dar îi era extrem de greu pentru că nu avea deloc exerciţiul ieşirii din sat. Era ceva nemaipomenit un drum la Câmpulung. Dar încet-încet, a prins curaj să iasă în lume, să-şi facă cumpărăturile. La vreo trei ani după ce a început să lucreze cu terapeutul m-am trezit cu ea aici la birou. A sărit de gâtul meu şi m-a îmbrăţişat, iar eu, neobişnuită cu astfel se situaţii, am rămas stana de piatră. Pentru ea era bucuria să mă vede după atâta timp, dar şi bucuria de a-mi arăta că a putut ieşi din cochilia ei ca să vină la mine la birou. Era afecţiune din partea ei. Era recunoştinţă. A fost o lecţie pentru mine să-i accept recunoştinţa. Prea fixată pe munca mea nu eram pregătită pentru o astfel de afecţiune. Mă gândeam, chiar am devenit roboţi? Această femeie simplă, care acum îmi este foarte dragă, m-a făcut să-mi reconsider nişte trăiri”.

„…e om şi el, nu mai rău ca alţii din jurul lui”

În 17 ani de probaţiune, au fost situaţii în care munca de consiliere s-a încheiat brusc faţă de anumite persoane iar acestea, încălcând condiţiile supravegherii, au trebuit să intre în penitenciar. Anca Nicoară nu le consideră nereuşite pentru că, într-un fel sau altul, acestea sunt doar nereuşitele persoanei condamnate. Acei oameni au făcut alegerea şi au înţeles de ce au ajuns, în cele din urmă acolo. „I s-a dat de câteva ori şansa de a alege şi el a ales penitenciarul în locul libertăţii. A fost alegerea lui, poate şi pentru că el a crezut că-şi va primi lecţia mai bine în acolo. Dacă e să fim frustraţi de ceva în munca de probaţiune este că de multe ori legislaţia ne leagă de mâini şi de picioare când am vrea să facem mai mult şi nu se poate”.

„Cum e lucrul cu romii? mai întreb. „Cum să fie, super ok, cu condiţia să fii foarte ferm cu ei, să le spui clar ce au de făcut, de unde şi până unde, care sunt condiţiile şi care sunt consecinţele nerespectării lor. Şi atât. E la fel ca la toate persoanele sub supraveghere. Infracţiunile sunt asemănătoare, executarea pedepselor este aceeaşi. O altă falsă credinţă este şi că rata infracţionalităţii în rândul romilor este mai mare. Ca pentru toată lumea, depinde de ei să-şi refacă viaţa şi să meargă pe calea ce a bună”.

Lecţia de probaţiune a Ancăi Nicoară a fost mult mai lungă şi am rămas după ea cu o stare de bine. Nepătaţi sau ajunşi la un moment dat în confruntare cu legea, orice om merită şansa de a găsi, cu puţin ajutor, calea ce bună. Îndemnuri precum „La puşcărie cu el” nu mai sunt nu numai chestii moderne, dar s-au dovedit complet ineficiente pentru stat şi persoana condamnata. S-a dovedit deja că penitenciarul poate perpetua comportamentul infracţional şi că mulţi se întorc acolo. S-a mai dovedit că, apelând la alte alternative de îndreptare, în libertate, succesul este mult mai mare.

„Cred cu tărie că asupra persoanei îşi pune amprenta omul cu care interacţionează prima dată după condamnare. Poate fi un om care să îi dea şansa să o ia de la capăt, şi să-şi şteargă eticheta de infractor. Pentru asta în primul rând munca lui personală. În masa persoanelor condamnate penal nu putem generaliza. Fiecare este un om cu situaţii aparte. Nu putem pune eticheta de infractor unui om pentru că a avut o intrare în penitenciar. Trebuie analizat de ce s-a întâmplat asta, ce a provocat recidiva, să analizăm, care sunt cauzele care au dus la asta. Asta facem noi aici, în Serviciul de Probaţiune. Explorăm. Atât săpăm, şi săpăm, şi săpăm, până găsim bucăţica bună, ne fixăm pe ea şi o facem să strălucească.

Până când amărâtul acela pricepe că e om şi el, nu mai rău ca alţii din jurul lui”, a încheiat Anca Nicoară pledoaria pentru justiţia cu faţă umană.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: