Nu poţi sta supărat pe ţara ta

S-a spus despre ei că au fost laşi plecând din ţară la muncă în lumea largă, în loc să stea acasă şi să înfrunte buimăceala naţională de după 1990, laolaltă cu ceilalţi români. Cred însă că au fost mai curajoşi ca mine, de exemplu, care m-am plâns de pe canapeaua din sufragerie că mi-e greu, dar n-am făcut mai nimic să-mi fie mai bine.

Dar sute de mii de români, care s-au făcut apoi milioane, s-au înverşunat într-o zi, au lăsat acasă soţi, copii, părinţi, amintiri, au luat cu ei frustrări, doruri şi speranţe şi au plecat în lume să câştige bani şi încredere în ei înşişi. Poate că erau sufocaţi de datorii, poate nu aveau unde munci, poate n-aveau casă, acoperiş sau gard la casă, bani de centrală sau de operaţia complicată a copilului, poate pur şi simplu, după ce-şi făcuseră speranţe într-o imaginată de ei democraţie, s-au simţit abandonaţi, exploataţi, nedoriţi de ţara lor şi de cei care o conduceau.

Nu mai fac eu, încă o dată, analiza cauzelor care au alungat din ţară aproape 5 milioane de români, dar când au început să plece şi când au tot plecat, era ca şi cum român cu român nu se mai înţelegeau în aceeaşi limbă.

Cei rămaşi au continuat să spere într-un viitor demn şi acasă, şi, încrezători, au procesat cum au putut mai bine cei aproape 30 de ani de aberaţii, nedreptăţi, efectele aderării la UE, taxe şi impozite extenuante, scumpirile progresive, măriri de pensii, tăieri de salarii, schimbări ciudate de guverne, aroganţele politicienilor, „show”-urile anticorupţie, crize economice mai mult sau mai puţin crizate, încasând stoic alte “şuturi” ale statului trase periodic în fundul tăbăcit al poporului. Câţiva români le-au învins pe toate şi au reuşit să trăiască bine şi în ţara lor, dar mulţi s-au resemnat şi s-au abandonat unui sictir naţional ce ţine şi în prezent.

Cei care au ales pribegia au plătit cu munci grele, suferinţe, uneori umilitoare, ca să-şi recapete stima de sine în ţări în care nu păşiseră niciodată şi fără să ştie „boabă” din limba locului. Dar acolo au văzut că statul cere, dar şi sprijină şi încurajează, că legile pot fi clare şi nefentabile, şi că cine fentează, plăteşte, că doctorii tratează şi fără şpagă, că taxele se plătesc disciplinat, iar în schimbul lor ai respect şi confort cetăţenesc. Că atunci când îţi vezi de treabă, munceşti şi respecţi legea, nu trebuie să te îngrijoreze ziua de mâine.

Între două concedii de august şi milioane de euro trimişi acasă, supărările şi frustrările românilor plecaţi aproape că au trecut, şi dacă încă nu-i plac pe cei care conduc România, au refăcut, cumva, relaţia cu ţara. Cei care s-au stabilit definitiv în străinătate au renunţat la înverşunare pentru că nu mai contează, şi când îşi amintesc de ea, păstrează un gând cald pentru ţara natală. Iar copiilor lor vorbesc stâlcit sau deloc româneşte.

Celor mai mulţi le-a trecut supărarea odată cu timpul şi pentru că nu au renunţat la gândul reîntoarcerii. Dar dacă îi întrebi când se va întâmpla asta, îţi vor răspunde cam la fel, că nu chiar anul acesta, poate nici la anul, dar într-o zi, cândva, când nu le va fi teamă s-o ia de la capăt într-un alt necunoscut, îşi vor lua inima în dinţi şi vor reveni acasă.

„Sunt români care s-ar întoarce, dar nu o fac pentru că nu ştiu cum”

Vara viitoare, în 2019, Mihai Dohotar, sucevean de 52 de ani, se va întoarce acasă cu jumătate din afacerile pe care le are în Grecia, ţară în care trăieşte, împreună cu familia, de aproape 23 de ani. I-a dat curaj Programul RePatriot, al cărui ambasador este, iniţiat acum trei ani de Fundaţia Leaders Romania Business, o comunitate de antreprenori, manageri şi profesionişti din diverse domenii, care încearcă să aducă acasă români, prin antreprenoriat. Români care ar vrea să investească şi în ţară. O muncă de Sisif, după părerea mea imposibilă, mi-am zis atunci când suceveanul din Bădeuţi mi-a explicat cum e cu acest program. Dar crede în el, dovadă că la anul se va reloca cu una dintre afacerile lui, soţia, fiica şi nepotul în România. Cei mai mulţi însă, pe care i-a îmbiat să facă la fel, n-au încredere şi le este teamă de ţară.

„Ne adresăm romanilor din Diaspora, oameni care cândva şi-au luat viaţa în mâini şi au reuşit în ţări despre care nu ştiau nimic. Când le spunem de investiţii în ţară, ştii care sunt cele mai dese «atacuri» pe care le suferă cei de la RePatriot? «Unde ne aduceţi înapoi? Acolo unde nimic nu merge, politica se face cum se face, statul este inexistent, unde nu sunt garanţii, sistem de sănătate ca lumea, infrastructură?!». Şi au dreptate. Doar că noi nu venim să le spunem că totul este roz în România, ci să vină să pună umărul şi ei ca să fie bine în ţară. Nu le spunem că ţara îi aşteaptă cu pod de flori, ci să se întoarcă acasă prin antreprenoriat. Le spunem că dacă au reuşit o dată şi s-au integrat într-un sistem dintr-o ţară străină, unde şi-au deschis o afacere mai mică sau mai mare, vor reuşi şi în ţară. S-au făcut nişte calcule avizate. Dacă 10% dintre aceşti oameni s-ar întoarce în România, PIB-ul ţării s-ar apropia de 10%. Şi n-ar avea nevoie de foarte mult românul nostru, ca să se întoarcă şi să producă şi acasă. Poate un an scutire de taxe ca să se poată aduna şi să capete curaj, poate o administraţie locală care să-l susţină, nu să-i bage beţe în roate, să nu-l zăpăcească controalele ca în 6 luni să nu mai ştie ce-i cu el. Sunt români care s-ar întoarce, dar nu o fac pentru că nu ştiu cum şi nu există nimeni să le spună ce au de făcut în cazul repatrierii”, crede Mihai Dohotar.

„Când eşti departe, patriotismul are alte dimensiuni”

„Când am plecat, în 1996, şi eu eram supărat pe România. Astăzi, când dau filmul înapoi, mă gândesc că dacă m-aş fi ambiţionat poate aş fi reuşit şi acasă. Dar la acel moment n-am înţeles sistemul, n-am avut putere să mă lupt cu el, aşa că am plecat. Aşa că nu vreau să aud că cei ca mine au dat dovadă de laşitate, pentru că nu-i aşa. Au plecat oameni care au avut curajul să-şi ia viața în propriile mâini” mărturiseşte suceveanul.

N-a plecat din ţară pentru că nu se descurca cu banii. Nu era nici şomer şi nici un necăjit fără o leţcaie. În ’89 era mecanic auto la ACR, iar la câţiva ani după, şi-a dorit să fie pe picioarele lui. Împreună cu un asociat a cumpărat utilaje de la „Zimbrul”, care se închidea deja, şi a înfiinţat o secţie de tricotaje, cu câteva magazine de desfacere. În ciuda faptului că s-a zbătut şi a muncit mult, afacerea a dat faliment. Acelea sunt vremurile despre care Mihai spune că nu le-a înţeles şi care l-au făcut ca în 1996, să plece supărat din ţară, legal, cu viză de muncă, în Grecia. Trei ani a muncit acolo în construcţii, fără drept de călătorie, trei ani în care nu şi-a văzut familia şi ţara. „În septembrie 1999, când am revenit în ţară după 3 ani şi 2 luni de la plecare, am visat toată noaptea momentul când voi păşi pe pământul românesc, la Giurgiu. Ajuns, nu ştiam cum să reacţionez. Era un plin, o sufocare. Când eşti departe, patriotismul are alte dimensiuni, atinge alte cote. Să explic: am purtat costumul naţional de copil, când mergeam la biserică cu bunica şi spuneam Crezul în faţa întregului sat. Dar era ceva obişnuit să-l port. Am purtat apoi costum popular şi în timpul liceului, la Bădeuţi la mine, când dansam dansuri populare, când mergeam cu mascaţii sau la nunţile acelea care începeau joi şi se terminau luni dimineaţă. Dar tot nu-l „simţeam”, nu era ceva extraordinar. Dar când am îmbrăcat costumul popular românesc în Grecia a fost altceva, ca o înnobilare, o mândrie. Acum, când am o activitate, ies pe stradă îmbrăcat în costumul naţional, nu-l duc în husă ca să mă îmbrac prin toaleta vreunui restaurant. În cartierul meu lumea s-a obişnuit să mă vadă aşa. E o chestie pe care nu ţi-o pot explica, o chestie căreia nu pot să-i dau o definiţie. E o simţire”.

În vara anului 2000, suceveanul şi-a adus şi familia în Grecia, adică soţia, băiatul şi fata, şi s-au mutat în Atena. Singura slujbă pe care a găsit-o a fost la o firmă de curăţenie. Era al şaselea angajat al unei firme mici, ce nu plătea prea grozav. Mihai mi-a povestit că nu s-a putut mulţumi doar să dea cu mopul şi că i-au venit tot felul de idei de extindere a afacerii, de care grecul care-l plătea a ţinut cont. Ba chiar, la un moment dat, l-a luat şi asociat, şi astfel, după un an de la angajare, firma avea deja 50 de angajaţi şi lucrări tot mai multe. Dar grecul a murit, iar Mihai şi Vasilica, soţia lui, au rămas să ducă firma. În 2008, au avut o primă tentativă să se întoarcă acasă şi să-şi deschidă o afacere similară în Bucureşti, dar după câteva luni de cules informaţii şi de confruntări directe cu realităţile româneşti, Dohotar a simţit că încă este incompatibil cu ce se întâmpla în ţară. Afacerea în Grecia a mers bine o bună bucată de vreme, dar a venit criza datoriei publice care a lovit în plin Elada, în anul 2010, şi care a lăsat răni deschise în economia ţării şi în prezent.

„Carpathian Bakery”, patiseria sucevenilor de pe strada Mihai Vodă 102 – 104, din Atena

„Am simţit mai devreme criza, dar nu m-a prins teama. Am strâns cureaua însă cât am putut de tare, ca să rezist. Am continuat afacerea şi am înfruntat criza, dar am pierdut mult, foarte mult atunci. În timpul crizei mi-a venit ideea patiseriei „Carpathian Bakery”. La firma de curăţenie aveam nevoie de cash, dar băncile impuseseră o limită de extragere care nu-mi ajungea. Preţurile se duseseră în jos tare. Am coborât şi eu tarifele la minimum posibil, şi doar aşa am reuşit să rămân pe piaţă. Am rezistat, dar am eliminat multe cheltuieli, am redus drastic timpii morţi şi numărul de angajaţi. Nu mai aveam secretară şi nici măcar birou, ci doar magazia de scule şi materiale, pentru că trebuia să le ţii undeva. Altfel nu supravieţuiam.

Patiseria a fost pasiunea soţiei şi am legat-o cumva. Ştiam că nu era nimic asemănător în Grecia. Iniţial am pornit de la covrigi, pentru că erau pasiunea mea. M-am asociat cu o familie, buni prieteni, din Oradea, care între timp s-a repatriat. Am pornit de la o simigerie, apoi am dezvoltat patiseria. Acum organizăm evenimente, facem mâncare românească şi grecească în sistem catering. Mai mult pentru români, dar şi pentru greci” a povestit Mihai Dohotar.

Au fost vremuri când a avut peste 80 de angajaţi, dar criza a săpat adânc, astfel că în prezent se limitează la un necesar de 30 de oameni. Privind doar câteva poze pe Facebook simţi parcă aroma plăcintelor, cozonacilor, a covrigilor, cornurilor, torturilor şi prăjiturilor din patiseria-ceainărie a sucevenilor, de pe strada Vodă Michail 102 – 104, din Atena.

Îmi mărturiseşte că nu-i place deloc cuvântul „patron” , termen desuet pentru el. “La nivelul meu, antreprenor este denumirea cea mai potrivită. Asta cu patronul e o chestie rămasă după ’90, care astăzi sună aiurea.

„N-am şcoli de specialitate, n-am făcut management. Dar am căzut în genunchi, m-am ridicat şi am învăţat din greşelile mele. Poate că am obiceiul să fac 1000 de calcule până fac un pas, şi asta mi-a împiedicat puţin evoluţia. Încerc însă să fiu un antreprenor bun, ceea ce înseamnă seriozitate şi implicare. În ziua de astăzi nu se mai răsplăteşte doar munca efectivă, ci implicarea şi răspunderea. Un antreprenor bun trebuie să aibă lângă el oameni în care să aibă încredere, pe care să-i recompenseze corect, astfel ca el să construiască. Nu va avea niciodată timp pentru asta, nu va putea fi un antreprenor care vrea să fie şi şofer, şi contabil, şi magazioner, el să ducă, el să aducă şi să pretindă să ştie tot, în fiecare minut, ce au făcut şi ce n-au făcut angajaţii lui”, crede „grecul” de la Bădeuţi.

 Învăţaţi-vă copiii Diasporei şi limba română !

Criza din Grecia a făcut o selecţie drastică între migranţii români, astfel că în ţara vacanţelor noastre la Marea Egee au rămas doar circa 55.000 de români, dintre care 4000 sunt copii. Au rămas doar cei care aveau afaceri sau servicii bune, cei care au plătit întotdeauna taxe şi impozite, care şi-au cumpărat case şi au prins rădăcini. În procesul lui de împăcare cu ţara, Mihai Dohotar s-a implicat mult în ajutorul comunităţii românilor din Grecia.

Împreună cu alţi români din Atena care aveau ceva „cheag” au preluat o serie de cheltuieli ale câtorva asociaţii socio-culturale româneşti. De la pachete cu mâncare pentru copii şi material didactic pentru profesori ai şcolilor de weekend unde se învaţă limba, istoria şi civilizaţia României, la rechizite pentru copiii românilor la început de an şcolar, la contribuţii pentru organizarea unor evenimente culturale, sărbători naţionale, comemorări ale unor personalităţi româneşti etc.

 Încet, Mihai Dohotar a devenit un fel de „tătic” pe care românii din Grecia veneau să-l consulte când dădeau de greu. Devenise un fel de lider nedeclarat al lor, persoana la care se putea apela pentru un sfat, o vorbă, o intervenţie pe lângă oficialităţi. Aşa am aflat, din interior, care sunt problemele de care se lovesc nu doar românii plecaţi în Grecia, ci în toate ţările în care trăiesc ai noştri.

„Problemele românilor sunt oarecum diferite de la ţară la ţară, dar, în mare, sunt cam aceleaşi. În primul rând sunt cele legate de adaptarea la condiţiile din ţara în care au venit. Găsesc aici un sistem disciplinat, pus la punct în cele mai mici amănunte, şi care românilor li se pare prea aspru. Încep să se întrebe de ce nu pot să facă aia, de ce nu pot să fac cealaltă, cum erau învăţaţi acasă, de ce să muncească legal şi să plătească taxe, când pot munci la negru fără alte bătăi de cap, şi alte nedumeriri legate de obişnuinţele care le aveau în ţară.

Se lovesc apoi de probleme cu actele, pentru că muncesc la patroni români şi nu învaţă limba ţării în care trăiesc. Se complac în astfel de situaţii şi se trezesc după mai mulţi ani că dacă românul dă faliment nu mai este angajat în altă parte pentru că nu ştie limba. Asta este valabil după aderare, pentru că înainte nici nu se punea problema să nu înveţi limba ţării în care munceai, să nu te aliniezi şi să nu respecţi legislaţia locului. Altfel nu te puteai asimila. Mă întrebau cum am învăţat eu limba greacă, iar eu le răspundeam că există doar două posibilităţi pentru fiecare: de plăcere sau de foame.

 O problema majoră este în prezent cea legată de copii, mai ales copiii născuţi în aceste ţări, care nu mai au contact cu limba română. Părinţii lor au impresia că nu se vor mai întoarce niciodată în România, dar eu le spun că nu se ştie cum se întoarce roata, aşa că să-şi trimită copii la şcolile asociaţiilor româneşti din Diaspora să înveţe limba. Am avut cazuri de familii nevoite să se reîntoarcă în ţară, iar copiii lor nu ştiau o boabă româneşte. Apoi mai sunt probleme cu consulatele care nu reuşesc să acopere toate serviciile de care au nevoie românii din străinătate, probleme legate de taxele consulare, şi altele particulare, personale, de toate felurile”, mi-a enumerat el nevoile „acute” ale românilor în străinătate.

Obligat în aceste situaţii să ţină mereu legătura cu autorităţi, ambasade, consulate, Mihai Dohotar a simţit că nu poate ajuta multă lume cu puterile pe care le avea. A intrat în politică şi a devenit lider PNL al Diasporei europene, asta şi ca să înţeleagă mai bine ce se întâmplă în ţară. A devenit apoi ambasador RePatriot, program în care crede din tot sufletul şi prin care se dă pe sine ca exemplu conaţionalilor care vor să se întoarcă în România prin afaceri mai mici sau mai mari.

„Lipseşte sprijinul, o cale prin care să fie încurajaţi să se întoarcă acasă”

Mihai Dohotar îmi pare încă prins între cele două lumi, cea din ţară şi cea din afara ei, lumi pentru care ar vrea să facă ceva folositor, deopotrivă. Probabil ar da orice să fie sigur că şi după repatriere ai lui vor fi în siguranţă şi că cei aproape 23 de ani în Grecia, ani de muncă, griji şi suferinţe, ratări şi succese, nu se vor irosi în van. Se va întoarce acasă, totuşi. Îşi dă curaj şi spune că oricât s-ar face diasporenii că nu văd, în România s-au schimbat multe în bine. Dovedesc asta cifrele, realităţile ce se văd cu ochiul liber, în primării, agenţii, spitale, pe stradă, dar că mai e cale lungă până când toate vor fi aşa cum trebuie să fie. „Ai încredere că îţi va fi bine înapoi în ţară?”, îl întreb.

„De trei ani de zile îndemn antreprenorii din Diaspora să se întoarcă acasă. Cum aş putea continua, dacă nu o fac şi eu? Am fost la Paris, am fost la Londra, în căutarea unui loc în care să-mi mut afacerea şi am ajuns la concluzia că mai bine este în România. De trei ani am intrat şi în politică, în PNL, pentru că vreau să înţeleg şi mai bine cum merg lucrurile în ţară, şi că dacă vreau să schimb ceva, nu pot face asta stând la plajă. Cred că toţi românii plecaţi îşi doresc să fie mai bine în România. Dar atât noi cei din afară, cât şi cei rămaşi acasă, trebuie să ne schimbăm mentalitatea, să nu mai aşteptăm totul de la stat şi de la politicieni. Fiecare pe bucăţica lui poate ajuta să fie mai bine. Începe cu tine. Ia astăzi hotărârea să nu mai dai mită, şi nu mai da. Poate că vei fi neglijat, respins, lăsat să stai la cozi lungi, dar poate va face şi altul ca tine, apoi altul, apoi va fi ceva normal să nu mai dai şpagă. E un exemplu doar. Sau poţi ieşi tu primul să dai cu mătura în faţa porţii, să strângi frunzele, să-ţi cureţi şanţul şi să nu mai aştepţi să facă asta primăria, pompierii şi jandarmii. E alt exemplu… Nu spun ca sistemul e împotriva repatrierii românilor, dar lipseşte sprijinul, o cale prin care să fie încurajaţi să se întoarcă acasă. S-au făcut ceva paşi, măcar prin înfiinţarea Ministerului Diasporei. Contestat, necontestat, e un lucru bun. Dacă ar fi acolo şi oameni care au legătură cu Diaspora ar fi şi mai bine. După părerea mea, şi i-am cunoscut personal pe ultimii doi miniştri, sunt la minister oameni care nu prea ştiu cu ce se „mănâncă” Diaspora. Le spuneam despre ce se întâmplă într-o asociaţie, la o şcoală românească de weekend, şi aveau greutăţi în a înţelege. Cum să mai ajuţi tu Diaspora, oricât de bine intenţionat ai fi, dacă nu-i înţelegi problemele?” mi-a dat un răspuns lung, cu speranţă şi cu frustrare, interlocutorul meu.

 „Ce pot să-ţi spun de miting? Că m-am simţit ca ultimul om de pe pământ?”

Mihai Dohotar a fost prezent la mitingul Diasporei din 10 august. Când vine vorba de asta se întunecă brusc şi, parcă la propriu, „îi cade faţa”. Îmi mărturiseşte că implicat politic fiind a fost reţinut în a îndemna românii din Grecia să meargă la miting. Dar s-a întâlnit acolo cu mulţi dintre compatrioţii lui, oamenii cu intenţii paşnice şi copiii de mână, care îşi programaseră concediile în România, funcţie de manifestaţia de la Bucureşti, unde sperau să-şi poată face auzită dorinţa mocnită de a se întoarce acasă, dar amestecată cu teama de a face acest pas.

„Ce pot să-ţi spun de miting? Că m-am simţit ca ultimul om de pe pământ? Sunt convins că toţi cei care au fost la manifestare au venit cu bune intenţii, să transmită un mesaj. Nu porcării de genul că fuseseră plătiţi să intre în Guvern şi să răstoarne orânduirea. Familia Mureşan n-a venit din Grecia, cu copilul de 9 ani de mână, ca să dea năvală în guvern.

Eu am rămas printre ultimii, până pe la 2 dimineaţa, chiar dacă ne fugăreau care încotro. Nu eram doar amărât de cum ne trataseră, dar mă simţeam dezumanizat. Nu mai zic că n-am putut vorbi vreo două zile de la gaz, că mi se iritase pielea, am avut ochii tumefiaţi. Te gazau din faţă, te retrăgeai ca să cauţi o gură de aer, să îţi revii, şi te trezeai iar în gaze. După aceea am aflat că aruncau din clădiri. Ce să-ţi mai spun? Că a fost ca la război, o acţiune premeditată, cu rele intenţii, de descurajare!? Îţi repet, m-am simţit ca ultimul om. Nu vrei să ştii cum se punea problema printre manifestanţi, dimineaţă, când am plecat de la miting, dar au fost destui oameni echilibraţi care au calmat spiritele. Ce se va concluziona după anchetă, că au fost oameni plătiţi să facă scandal, om vedea, dar marea majoritate a românilor din Diaspora erau acolo doar ca să transmită un mesaj”, scurtează Dohotar subiectul, ca şi cum s-ar lepăda de ceva scârbos, ce trebuie uitat.

Schimb registrul întrebărilor şi cu toată atmosfera înnegurată îndrăznesc: „Cât ţine dorul de ţară, Mihai?” Şi înţeleg din răspunsul lui că oricât de bine sau de rău i-a fost în străinătate, dorul de casă a stat colo, pitit în sufletul lui, până când n-a mai avut încotro şi a trebuit să-l mărturisească.

„Am plecat cu gândul să nu mă mai întorc niciodată cu faţa spre România. Dacă acum 22 de ani mi-ar fi spus cineva că fac ceea ce cred eu că fac astăzi pentru România, nu l-aş fi crezut nici mort. Am plecat supărat pe ţara mea, dar nu poţi sta supărat pe ţara ta, pentru că, ştii cum spunem noi, românii, te trage pământul. Mi-e greu să-ţi explic sentimentele acestea, dacă e dor sau ceva intrat în tine pentru totdeauna“.

Şi am uitat să-ţi spun… Nepotul meu ştie limba română.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: