„Dedic această carte unor oameni foarte dragi, fiul Lori, pe care-l consider fiu drag şi prieten, şi lui Filon, soţ drag şi luminos.” Această însemnare este scrisă pe prima pagină a cărţii semnate de distinsul intelectual Elena-Alina Andruhovici.
Carte se compune din douăsprezece proze scurte, pornind de la vizita la Marea Roşie şi, după ce trece prin mai multe „staţii”, se opreşte în cea numită „Timp”, a familiei autoarei.
Impresionant este talentul Elenei-Alina Andruhovici atât în domeniul portretisticii, cât şi al descrierii situaţiilor de viaţă sau a locurilor prin care poposeşte cu trenul-timp. Citind-o, rămâi impresionat de precizia termenilor folosiţi, de alesele cuvinte folosite de autoare, de amănuntele despre un personaj, o localitate, despre cele folosite în relatarea unui eveniment sau în conturarea trăsăturilor fizice şi psihice ale unui personaj.
Mă refer, iată, la modul special în care relatează o plimbare în Tenerife, pe „Insula primăverii”, în proza cu acelaşi nume, în popasul la Marea Roşie, în care descrie ceea ce vede şi admiră, rămânând extaziată în faţa frumuseţilor naturii… Continuă astfel asistând la o logodnă din Gibraltar, şi scriind despre vizita pe care o face la Marea Moartă.
Impresionantă este descrierea singurătăţii unui pensionar, în proza cu acelaşi nume. Codrin, Firuţa şi Speranţia sunt trei personaje, dar şi trei oameni ale căror destine se împletesc, se leagă, dar se şi desfac…
Autoarea, pe bună dreptate, conchide: „Adevărul este că nu pot exista bucurii în singurătate”. De bucurii şi satisfacţii ai parte numai atunci când eşti în mijlocul oamenilor, când ai cui să-i împărtăşeşti bucuriile, dar şi necazurile.
Aşa face şi pensionarul care, după destui ani petrecuţi în singurătate, gândindu-se numai la sine, după un temeinic proces de conştiinţă, se gândeşte să-i întindă mâna femeii pe care o iubise. Superb este finalul episodului respectiv când, renunţând la „mândria de bărbat”, face el primul pas: „Cu sfială sună la uşa ei. Aceasta se deschide. Intră. Nu a mai fost loc de vorbe. Mâinile, trupurile lor s-au unit într-o îmbrăţişare mult aşteptată. Acum totul se contopea în acel cuvânt şoptit pe jumătate, când dispar şi ceruri şi pământ”.
Nu întâmplător titlul altei proze este „Iubirea”, având ca motto versurile lui Marin Stoica: „În inima mea –/ deschisă fereastră,/ salcâmii cântând înfloresc/ în noaptea acesta din ea”. Iar rândurile pe care le aşterne autoarea sunt de asemenea superbe: „Iubirea îţi dă putere. Ea dezarmează duşmanii. Omul care iubeşte răspândeşte în jurul lui armonie, strălucire…”.
În continuare, autoarea reproduce cuvintele Apostolului Pavel către corinteni: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate. Dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se laudă. Cel ce iubeşte nu caută folosul său, nu se gândeşte la rău”.
Întrebată de cineva, nu contează cine, ce-a determinat-o să viziteze atâtea meleaguri şi să cheltuiască bani mulţi, autoarea îi răspunde, inspirată de convingerea ei religioasă: „Din iubire, cu iubire, prin iubire” Fără comentarii…
Mă opresc la ultima proză, cu titlul „Paradox”, pe care-o dedică lui Vasile Andru, iubitul şi mult regretatul ei frate. Deşi el a plecat din sânul familiei, al prietenilor şi al cunoscuţilor de aproape 2 ani, sora îl percepe ca fiind în mijlocul nostru.
În naraţiunea pe care ne-o oferă, autoarea porneşte din anii copilăriei lor, deşi în anii grei din timpul războiului şi în anii de după acesta ei erau la vârste fragede. Îşi aminteşte cum îşi îndeplineau obligaţiile din sânul familiei, cum se ajutau reciproc, cum se bucurau când primeau laude pentru rezultatele lor. Nu a uitat nici cum s-au cultivat în familie crezul pentru muncă sau dragostea de carte, părinţii purtându-şi copiii la şcoli chiar în acele vremuri grele. Autoarea deapănă amintirile în legătură cu liceul şi facultatea lui Vasile, pe care acesta le împărtăşise membrilor familiei. Povesteşte despre cum plănuise Silvia, distinsa şi iubita sa soţie, să dea la tipar ultimele manuscrise pe care le corectase în ultimele ore ale vieţii…
Autoarea încheie cu relatarea sumară a vizitei pe care i-o făcuse lui Vasile în octombrie 2016: „anul şi luna plecării spre Ceruri, când simţea sau, mai bine zis, vedea calea… Îţi dăruia linişte şi iubire”.
Mă opresc aici pentru că, dacă aş scrie despre toate prozele… Las cititorului să descopere noi şi noi informaţii lecturând această carte foarte interesantă. Tot ce-a scris, autoarea a trăit cu mare intensitate, aşternând rânduri de mare intensitate şi cu mare dragoste pentru personajele şi locurile despre care a scris.
Remarc şi că-n finalul cărţii autoarea ne prezintă o bogată iconografie, foarte sugestivă pentru subiectul volumului. Astfel, facem cunoştinţă cu personaje dragi ei, care i-au luminat şi îmbogăţit viaţa, dar şi cu peisaje din ţările prin care au purtat-o paşii împreună cu Filon, distinsul, iubitul şi venerabilul său soţ.
Începem cu fotografia care-l prezintă pe Vasile, iubitul ei frate, împreună cu principesa Sofia, dovedindu-ne astfel că fratele său s-a întâlnit şi cu personaje ilustre. Urmează cele cu părinţii lor, cu Maria, Silvia, Mia. Dar şi cele în care apar autoarea şi soţul la Marea Moartă, în Eilat, lângă acvariu, în Ierusalim, Catalunia, Insula Gomera, pe vulcanul Toide, pe plaja Atlanticului, în Tenerife, la Puerto de la Cruz, în Malta, la Agricento, în Sicilia, la Londra, în Barcelona, la palatul Versailles, la Hebron, în Israel, sau în grădina palatului Alahambra din Spania. Cum cred că era şi firesc, galeria de fotografii se încheie cu un superb peisaj din Obcinile Bucovinei, o imagine în care vedem autoarea cum culege flori de ciuboţica-cucului.
Simpla enumerare a locurilor prin care-au purtat-o paşii pe autoare cu soţul ei confirmă titlul cărţii…
Şi cum nu se putea să apară această carte fără contribuţia distinsului ei soţ, domnul Filon a realizat prima copertă, prezentându-ne un peisaj cu un subiect deosebit, un peisaj-alegorie, după părerea mea. Cred că personajul care stă gânditor pe-o bancă este chiar maestrul…
Prof. GH. DOLINSKI
Comentarii