Şi, atunci, fireşte, ne întrebăm: unde să căutăm identitatea? Care din documentele acestui dosar – complex şi, pe cât de mult construit de istorie, pe atât de mult învins de ea – trebuie puse în prim-plan? Cum trebuie ele ordonate? Cum poţi fi corect în acest mozaic plin de contradicţii, de acuze şi justificări? În ce mă priveşte, la acest dosar alcătuit din fragmente care, în măsura în care dau iluzia reconstituirii unui întreg, creează şi sentimentul eşecului apropierii de adevăr, aş mai adăuga câteva date.
Unul dintre ele se referă la Cernăuţii din 1869. După ce trecuseră prin Cernăuţi şi alte trupe de teatru din România, Mihai Pascaly îşi exprimă dorinţa de a da câteva spectacole; dar Pascaly transmite organizatorilor ca publicului să i se comunice şi următoarele:
„Artele şi ştiinţele nu sunt locale; ele nu se adresează unui individ, unui popor, unei ţări; ele, ca şi viaţa, ca şi lumina, sunt generale. Oriunde este viaţă, oriunde este inimă şi inteligenţă, artele şi ştiinţele îşi găsesc Centrul lor de dezvoltare.
Cu aceste cuvinte, artistul Pascaly şi Societatea sa se adresează la publicul din acest oraş, din această ţară. Ca artist, el speră să procure o delectare preţioasă inimilor culte şi un serviciu important dezvoltării înţelesuale. Ca artist român, el cearcă să arate consângenilor săi ce preţios lucru este cultivarea artelor pentru popor, şi să se proabe celorlalte popoare că şi românii doresc, iubesc şi e ocupă, ca toate naţiunile culte, de arte şi de ştiinţă, singura cale care conduce pre o naţiune la stimă, la respectul general şi la prosperitate” (Sbiera 1899: 192).
Cât de actuală, în fond, viziunea lui Pascaly! Relevantă, însă, şi precizare lui I.G. Sbiera, luptător naţionalist, cel care consemnează faptele. În viziunea lui, „Pascaly era un artist dramatic în toată puterea cuvântului, şi numai în această calitate dorea să se înfăţişeze publicului” (Sbiera 1899: 192). Stagiunea va dura din 3 până în 20 iulie 1869, vor fi spectacole din autori străini, dar şi români (V. A. Urechia, V. Alecsandri, C. Bălănescu, Matei Millo, D. Petrino, C. Negruzzi ş.a.) etc. Eminescu, care va însoţi trupa de teatru şi va pleca cu ea din Cernăuţi, îşi edifică aici rădăcinile spiritul său naţionalist; Cernăuţii sunt matricea sa formativă. Date contradictorii, deci. De altfel, solicitarea lui Pascaly nu este tocmai dovada că stagiunea putea fi folosită în interese neartistice? Greu de crezut că ea ar fi putut fi consecinţa nevoii de a îmblânzi posibilele reacţii ale autorităţilor austriece. Pascaly chiar aşa credea: era „artist dramatic în toată puterea cuvântului” – şi asta o spune, am văzut, un luptător pentru valorile naţionale.
A doua se referă la un caz povestit de Ovid Ţopa. Şi pentru ajunge la el avem nevoie de o introducere, pe care tot el ne-o livrează. Aflat, în copilărie, înainte de 1918, la Rădăuţi, la unchiul său Const. Tarnavschi, preot ortodox la Arbore, constată:
„Dar masa era originală şi prin persoanele care luau loc în jurul ei. În afară de doctorul veterinar Isar, un bun prieten al casei, fiu de răzeş din regiunea rutenizată, şi de noi, cei veniţi din Cernăuţi, se mai găseau pastorul luteran Carol Decker, un silezian înalt, precum şi prelatul catolic Swoboda, un bărbat scund şi gras. Prietenia nesilită dintre aceşti preoţi a trei confesiuni diferite mi-a părut curioasă, dar am aflat târziu, peste câţiva ani, că ea era întreţinută de credincioşii celor trei biserici care la Rădăuţi se împăcau mai bine între ele decât în altă parte” (Ţopa I: 125-126).
Câteva comentarii se impun. Aşadar, Bucovina, spaţiu al multiculturalităţii – cel puţin printre oameni şcoliţi: un preot ortodox, un pastor luteran, un prelat catolic. Vorbesc germană – dar oamenii se înţeleg, mai târziu, între războaie, şi româneşte (pe care unii sunt dispuşi să o înveţe), în ucraineană – iar în familii se vorbeşte şi în poloneză, în idiş, în cehă, maghiară etc.; pe străzi, un mozaic; echipele de fotbal de mai târziu sunt etnice. Totuşi, copilului i se pare ciudată, neobişnuită această întrunire. Şi i se pare aşa pentru că nu e o regulă. În altă parte, la Cernăuţi poate, e clar că această convieţuire e mai greu de imaginat. Oamenii trăiau în micile lor enclave, dar dacă spaţiul nu era neapărat al dialogului, era/ putea fi al toleranţei. Totuşi, alături de cei patru preoţi, căci Emilian Ţopa e la rându-i preot ortodox şi de doctorul veterinar, rutean sau rutenizat, Isar, nu e niciun rabin. Iar discuţia despre evreii din Bucovina, despre ce au fost şi cum şi-i reprezentau celelalte etnii, e un capitol aparte. Câte ceva, acum, în povestea profesorului Ernest Rabener pe care o spune Ovid Ţopa, pe care o reiau eu aici.
În clasa a V-a, Ovid Ţopa făcea limba română cu un profesor bătrân, Emilian Popescu, n. în 1852, originar de lângă Câmpulung Moldovenesc. Dar orele erau un coşmar: pentru profesor, nu pentru elevi; atmosferă de carnaval burlesc. Lipsă de metodă, de interes, de rezultate. Numai că „anul 1906/1907 a însemnat pentru elevii români din secţiile germane ale liceului I de stat din Cernăuţi o mare cotitură în ce priveşte predarea limbii române”, căci profesorul, Ernest Rabener, cel care-i urmează lui Emilian Popescu, „a luat în serios predarea limbii noastre materne. Până la el, profesorii şi-au bătut joc de limba română, fie că n-o cunoşteau, fie neglijând-o, pentru a lăsa elevilor timp pentru învăţarea obiectelor celorlalte, după ei, mai însemnate. Această ruşinoasă stare încetează brusc odată cu venirea profesorului Ernest Rabener” (Ţopa I 2011: 288).
Rabener era fiul unui medic evreu din Roman, cu studii la Cernăuţi şi Viena, botezat, în clasa a VI-a de liceu în religia ortodoxă; în fine, „ataşat societăţii româneşti, slujind de aici înainte din tot sufletul interesele românismului robit din Bucovina, cu toate că avea să îndure duşmănia foştilor săi coreligionari şi neîncrederea absolut nemeritată, însă explicabilă, a multora dintre români” (Ţopa I: 289).
Ovid Ţopa detaliază asupra lecţiilor propriu-zise şi insistă asupra eforturilor de a-i dezvăţa pe elevii români de „germanisme”; folosea manuale din Regat, le cerea elevilor să citească scriitori români, în fine, le precizează încă din prima oră că „de aici înainte limba românească nu va mai fi bagatelizată, ci se va bucura de aceeaşi consideraţie ca orice altă materie”; le mărturiseşte chiar că „va avea satisfacţia de-a fi contribuit cu modestele mele puteri la întărirea românismului cernăuţean, atât de lovit de… străinism” (Ţopa I 2011: 290-291).
De fapt, este momentul în care Ovid Ţopa însuşi – vorbitor doar de germană, chiar dacă tatăl avea să elaboreze mai târziu Românismul în regiunea dintre Prut şi Nistru din fosta Bucovină – e pus să vorbească sistematic româneşte cu unul dintre părinţi, iar tatăl îi propune să-şi caute prieteni printre fii de ţărani. Aşa s-a apropiat şi de Cabinetul de lectură al societăţii academice „Junimea”. Povestea are farmecul ei, Rabener e generos şi de o caldă umanitate, cu toată exigenţa de la care nu abdică în predarea limbii române unor români care n-o mai cunosc. Dar în 1908, în „Neamul Românesc” al lui Iorga, apare următorul text:
„Catedra de limba română liceului nr. I din Cernăuţi e ocupată de un jidan originar din Roman. Acesta în loc să-i crească pe elevi în dragostea de neam, le vorbeşte mereu de socialism, ridicând în slăvi pe poetul Traian Demetrescu etc. etc.” (Ţopa I 2011: 296).
Iar elevii profesorului Rabener nu rămân insensibili: „(…) ne-am simţit datori să reacţionăm împotriva calomniei. Ne-am adunat şi am compus un articol vehement contra calomniatorului, rectificând observaţiile şi neadevărurile cuprinse în articol. După ce l-am iscălit noi şi toţi elevii claselor inferioare nu l-am trimis recomandat redacţiei ziarului, ci personal lui Nicolae Iorga. Dar rectificarea n-a apărut. Faptul ne-a durut mult de tot pentru că nu i-am putut da satisfacţia cuvenită profesorului nedreptăţit, şi ne-a mai durut şi pentru faptul că în ziarul care pentru noi era un fel de evanghelie, se puteau scrie astfel de neadevăruri” (Ţopa I 2011: 296).
Să mai detaliem asupra profesorului Rabener? Ovid Ţopa îi mai închină câteva pagini, considerând că, alături de puţini profesori români, „a pregătit tânăra generaţie pentru marele moment istoric al neamului nostru”. În fond, a ştiut „să-i smulgă” pe mulţi români „din ghearele germanismului”. Ulterior, făcea excursii în diferite regiuni ale Bucovinei şi sprijinea financiar „mişcarea de reromânizare a românilor rutenizaţi”. În fine, în 1912, „la îndemnul său a sosit din Viena în Bucovina cel mai mare bizantinolog austriac, profesorul Dr. Strzygovoski, care a scris cele mai elogioase articole şi studii despre vechea artă moldovenească pe care le-a scris vreodată un învăţat străin”.
Îl întâlnea deseori în casa unchiului său Teodor Tarnavschi, dar şi în beciul lui Simache Geller, de pe strada Templului, unde se mânca româneşte (vin „românesc”, mititei, pârjoale moldoveneşti). Aici profesorul le spune, profetic: „Copii, să mai petrecem puţin, căci cerul politic al bătrânei noastre Europe se întunecă rău şi în curând se va abate asupra noastră o furtună atât de groaznică, încât mulţi dintre noi nu vom supravieţui” (Ţopa I 2011: 297). Iată, aş spune, printre altele, spiritul bucovinean.
Profesorul moare într-adevăr într-un spital militar din Viena, în 1915. Să fie acelaşi Rabener care semna în „Apărarea naţională” (7 oct. 1906-29 sept. 1908), ziar aflat în „luptă fratricidă” cu „Poporul independent” al lui Aurel Onciul? Citim într-un loc că „Apărarea naţională are meritul că a avut un filon literar bun”, găsindu-l printre colaboratori, alături de Ion Grămadă, Sever-Beuca Costineanu şi alţii, şi pe C. Corbescu, pseudonimul profesorului Ernest Rabener (Oprea, 2004: 13). Va fi existând vreo legătură de rudenie între acest profesor şi „prima iubire” a lui Ibrăileanu, la Roman? N-ar fi bine să recuperăm acele texte?
Astfel, revenim pentru a întreba: Unde să căutăm identitatea? Cum poţi fi corect – şi ce înseamnă a fi corect – în acest mozaic plin de fapte contradictorii, de acuze şi justificări? Care este finalitatea – dincolo de fascinaţia pură – a unei astfel de recuperări? Putem recupera cu adevărat un timp sau mai degrabă riscăm să-l încărcam cu propriile intenţii, pentru a găsi o soluţie prezentului nostru precar?
MIRCEA A. DIACONU
Comentarii