Greu de pus în balanţă, acum, avantajele şi dezavantajele acestei identităţi, ale diferenţei produse în timp. În fond, ar trebui să ne întrebăm, asemenea filosofului, chiar dacă aici e vorba de mult pragmatism, ce se pierde când ceva se câştigă? Sau, dimpotrivă: Ce anume se câştigă când ceva se pierde? În chestiunile care ne privesc, aş invoca aici, pe lângă ideile celor şapte „icoane”, câteva detalii cu plus şi cu minus. Fără intervenţia lui Iosif al II-lea, din 1783, Bucovina n-ar mai fi fost Bucovina, căci moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, adică unul din elementele definitorii ale simbolisticii bucovinene (alături de Putna, de Ştefan cel Mare, alte câteva) – considerat „ocrotitorul a toată Ţara Moldovei”, ar fi rămas definitiv, probabil, în Polonia. Poveste o spune tot Ion Grămadă, în Aducerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Zolkiew la Suceava (1783). Pe de altă parte, să cităm din Emilian Sluşanschi, unul dintre tinerii care militau pentru intrarea României în război şi pentru salvarea Bucovinei de austrieci. Publicat în „Adevărul” în 1916 (nr. 10.368, 22 ian. 1916, p. 1), textul lui se intitulează „Ştreangul în Bucovina”:
„S-a scris şi s-a spus mult despre ororile comise de jandarmii din Bucovina, despre spânzurătorile ridicate prin toate satele şi despre victimele nevinovate ale unui patriotism rău înţeles şi mai rău aplicat. În zadar a încercat guvernul austriac să dezmintă aceste orori, căci faptele vorbeau un limbaj atât de puternic, încât nici cele mai zgomotoase dezminţiri ale contelui Czernin nu l-au putut înăbuşi. Şi iată acuma dat la iveală chiar numărul nevinovatelor victime, un număr care probează că Bucovina stă în fruntea tuturor provinciilor austriace, în ce priveşte numărul victimelor propriei lor stăpâniri. Iar condamnarea la moarte în vremile de faţă e identică cu executarea, căci regimul militar-jandarmeresc, starea de asediu şi tendinţa de a extermina populaţia românească băştinaşă, au creat cazuri de execuţie care par aproape stranii. Au fost executaţi oameni care au dat bună ziua unui soldat rus, care au spus că rusul este tare, sau că nu era trebuinţă de acest război şi multe alte cazuri de felul acesta.
Dar să mai vorbească o dată cifrele: Bucovina, cu 787.000 locuitori, a dat 380 de condamnaţi. În proporţie, aceasta înseamnă 0,0483 la sută, sau 483 de execuţii la un milion de locuitori, incomparabil cel mai mare procent dintre toate provinciile austriace” (Sluşanschi 2011: 271).
Şi parcă într-un fel de închidere a poveştii (deşi povestea nu sfârşeşte aici şi nu sfârşeşte astfel), în oglindă cu Serbarea din 1777 de la Cernăuţi, în 1916, austriecii urmau să deschidă în Germania o „expoziţie de război”. Despre ea vorbeşte, de asemenea, Emilian Sluşanschi (în „Adevărul”, An. XXIX, nr. 10.515, 19 iun. 1916, p. 1).
Iată:
„În Germania s-au aranjat în cursul războiului o mulţime de «expoziţii de război». Este imposibil să redau chiar numai aproximativ ce s-a expus în aceste expoziţii. Sunt atât de multiple chestiunile pe care le-a pus războiul în toate resorturile limbii de stat, încât material pentru o expoziţie se află mai mult decât suficient. Dacă însă în Germania aceste expoziţii, aranjate în toată întinderea imperiului prin diferitele centre culturale, comerciale sau industriale, au o funcţiune eminamente educativă, iată că stăpânirea austriacă s-a apucat să profite de acest mijloc pentru a ridica moralul public şi încrederea în gloria armelor austriace.
Noua expoziţie de război austriacă se va deschide peste puţine zile. Ea va cuprinde, pe lângă produsele industriei de război, care lucrează pentru armată şi flotă, şi o colecţie de pradă de război, armament, echipament şi muniţii luate de la aliaţi. Cum însă această pradă nu pare să fie suficientă nici chiar pentru o expoziţie, s-a recurs la concursul Germaniei, care a şi trimis o cantitate oarecare de armament şi echipament luat de la englezi, francezi şi belgieni.
Din izvor autentic aflu însă că nici acuma spaţiul destinat expoziţiei nu este deplin ocupat. Cred că, în calitatea mea de fost cetăţean austriac, voi putea să contribui la reuşita expoziţiei, atrăgând atenţia guvernului austriac asupra unui şir de obiecte care lipsesc din program, deşi ar forma punctul principal de atracţie. S-ar putea expune şi n-ar trebui să lipsească:
1) Spânzurătorile ridicate în Bucovina şi statistica detaliată a celor 330 de spânzuraţi, specificată după stări (preoţi, învăţători, ţărani, femei, copii), însă fără indicaţia confesiunii sau legii, căci toţi au fost fraţi de ai noştri;
2) O statistică a femeilor şi fetelor necinstite de soldaţii împăratului lor;
3) Statistica celor morţi de foame şi de boli infecţioase;
4) Toate văduvele şi toţi orfanii rămaşi muritori de foame prin satele Bucovinei;
5) Spionii şi denunţătorii nefericiţilor români bucovineni, care gem şi azi fără vină prin temniţele împărăteşti;
6) Rapoartele spionilor din străinătate, îndeosebi din România, asupra „situaţiei” şi asupra activităţii refugiaţilor;
7) Conturile fondurilor întrebuinţate pentru propagandă, corupţie şi spionaj;
8) Diploma de doctor a lui Fischer, conferită înainte cu trei săptămâni de universitatea din Cernăuţi, deschisă pentru acest scop;
9) Conştiinţa lui Franz Iosef;
10) Toate afuriseniile şi blestemele adresate acestuia de „iubitele mele popoare”.
Mare este Austria şi multe ar mai fi obiectele bune pentru expoziţie, mă tem însă că de mulţimea trofeelor bucovinene spaţiul vast al expoziţiei va fi ocupat. Nu mai lipsesc decât spectatorii şi cum expoziţia va fi fără îndoială foarte interesantă şi instructivă, fac propunerea ca să trimitem şi noi câteva corpuri de armată pe drumul cel mai scurt, ca s-o vedem şi noi” (Sluşanschi 2011: 292-293).
Nu ştiu dacă o astfel de punere în oglindă – şi în balanţă – e relevantă în sine. Se pare că „icoana” (la propriu şi la figurat) a lui Franz Iosef se află încă în casele ţăranilor români din Bucovina şi între războaie, pe peretele dinspre răsărit (în romanul lui Radu Mareş există o scenă relevantă în acest sens). Magia nu dispăruse, aşa cum am mai spus-o, iar amintirea administraţiei austriece stârnea admiraţie şi nostalgii. Poate tocmai pe fondul eşecului celei româneşti. (Va urma)
MIRCEA A. DIACONU
Comentarii