Bucovina, între idilizare şi demonizare. Cum e cu putinţă identitatea? (IV)

Să revenim, însă, la rădăcinile austriece ale identităţii bucovinene. Cred că o anumită secvenţă din Jurământul Ţării la 1777 de Ion Grămadă are o relevanţă cu totul specială din acest punct de vedere. Fireşte, cu scopul de a identifica ţintele vizate de administraţia austriacă, se poate citi şi Raportul baronului Spleny. Mai mult, o paralelă cu analiza lui nu ar fi lipsită de interes. Aşadar, ce „consemnează” Ion Grămadă?

„Pentru că poporul nu ştia scrie şi citi, nu s-au făcut inscripţii, ci s-au zugrăvit pe firme şi pe cele patru schele tablouri, ca să priceapă fiecare. S-au ales astfel de simboluri care să tălmăcească mai limpede poporului binele ce-l va avea sub stăpânirea cea nouă.

Prima icoană reprezintă următoarele: La poarta unei mănăstiri, şade un călugăr pe scaun, înconjurat de băieţi şi băietani, pe care îi învaţă a scrie şi a citi. Această icoană simboliza creşterea poporului prin şcoală. Educaţia copilelor era arătată în jocul icoanei, printr-o învăţătoare care le deprindea să brodeze şi să deseneze.

A doua înfăţişa lucrarea pământului. De după un deal, secerători harnici şi cosaşi ce ascut coasele, taie secara, adună, leagă snopi şi fac clăi. Mai jos, se zăresc pluguri cu boi şi ţărani ce grapă.

Pe a treia, se vedeau vaci şi cai. Jos, o stână bine adăpostită.

Pe a patra, erau zugrăvite breslele şi meşteşugul. Rotarii ciocănesc la roţi, foiul suflă şi covalii lovesc cu barosul fierul roşu, pus pe ilău. Jos, se desluşesc o fabrică de sticlă.

A cincea închipuie negoţul prin marinari ce conduc corabia pe un râu, fiind încărcat cu saci şi cu pachete: pe drum trece un chervan, tras de şase boi şi plin cu marfă. În josul tabloului, se vede un neguţător, la tejghea, vorbind cu muşteriii.

Tabloul al şaselea e al unei gospodării trainice, cu grajd, şură şi cu puicuri pentru fân şi altă pâine. Gospodarul tocmeşte căruţa, iar gospodina azvârle grăunţe la galiţe, în vreme ce două copile torc din furcă. Jos – ceva ciudat şi, de bună seamă, neînţeles de popor – se vedeau jucători de şah şi o popicărie!

A şaptea icoană înfăţişa scene din viaţa boierilor: în fund, pe un fânaţ, se ridică o casă boierească, iar în grădina cu flori se plimbă boieri şi cucone moldovence, în urma cărora păşesc două slugi. În josul icoanei e chipul unui vizitiu, care duce pe stăpânii săi într-o butcă trasă de şase cai…” (Grămadă 2002: 207-208).

În fapt, imaginile acestea sunt ideologie şi proiectează un vis: simbolurile structurează un imaginar al educaţiei şi culturii, al bunăstării materiale, al dezvoltării ramurilor unei economii complexe – agricultură, meşteşuguri, negoţ –, ba chiar al destinderii şi otium-ului. E o voluptate a bunăstării câştigate prin muncă, o lume a echilibrului, legii şi ordinii. Fireşte, de vor fi fost văzute cu adevărat, imaginile vor fi furat repede privirea (şi minţile): paradisul nu poate să nu tenteze. De altfel, oamenii aceia care priveau „icoanele” vor fi fost obişnuiţi doar cu cele din biserici şi mănăstiri, unde li se ofereau numai două variante: paradisul originar şi al îngerilor, sau infernul judecăţii de apoi şi al torturilor la care fuseseră supuşi sfinţii. Aşadar, prin modul acesta simplu, oamenilor, care oricum nu se revoltaseră şi în doi ani se obişnuiseră şi cu binele, le va fi surâs bunăstarea. Şi, oricum, petreceau. Să se fi întrebat vreunul dintre ei dacă darul nu-i otrăvit? Pe scurt, icoanele acestea, într-un fel sau altul, au devenit realitate – dar cu ce preţ?! Dacă drumul spre iad, o spun tot românii, e pavat cu cele mai bune intenţii, lucrul acesta ar fi putut fi atunci observat. Dar iadul, raiul sunt chestiuni relative. Oricum, în scurtă vreme, consecinţele politicii austriece, de creare de şcoli, de dezvoltare a negoţului, meseriilor etc., a dus la pierderea oricărei legături a românilor cu rădăcinile; majoritatea şi-au uitat originile, limba, şi au rămas tot agriculturi sau ciobani. Până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, a vorbi româneşte părea o ruşine: întorşi de la studiile de la Cernăuţi ori din Imperiu (de la Viena etc.), tinerii se mândreau cu vorba şi cu hainele lor nemţeşti. Identitatea bucovineană, obţinută prin trecerea în viaţa practică a celor şapte icoane (şapte, precum zilele săptămânii – căci românii vor fi fost încă sensibili la mesaje implicite cu iz mistic) va fi însemnat chiar anularea oricărei rădăcini moldoveneşti?!

Aş face aici o incursiune tangenţială în povestea unei familii care merită poate propria reconstituire, familia Ţopa. Iar în prim-plan nu este prozatorul Tudor Ţopa. Aş invoca aici dezamăgirea lui Matei Călinescu, care costată că, în Încercarea scriitorului, prozatorul, născut la Cernăuţi în 1929, pe care îl apreciază, cu care are lungi discuţii literare, eliminase trimiterile la Cernăuţi: „(…) dar dispăruse în întregime, din cest cotidian, politicul – şi comunizarea ţării, cu efectele lor traumatice. Oraşul din care naratorul şi familia sa fuseseră obligaţi să fugă de două ori, o dată în 1940 şi apoi către sfârşitul războiului, de teama apropierii frontului, se numeşte R. (un cititor cu informaţie istorică interzisă în România din 1945 şi până la decembrie 1989 şi capabil să dezlege enigme şi rebusuri va reuşi – şi acesta e poate unul dintre triumfurile majore ale autorului în lupta sa complicată cu cenzura – să stabilească identitatea reală a oraşului: Cernăuţi)” (Călinescu, Vianu 2005: 326). Şi, totuşi, n-ar putea fi vorba de Rădăuţi? În tot cazul, familia, ca să zic aşa, se revanşează prin Ovid Ţopa, tatăl prozatorului consacrat. Şi spun asta pentru că scrierile postume ale lui Ovid Ţopa dezvăluie un prozator de mare forţă, al cărui personaj central e chiar Bucovina şi, în condensare, Cernăuţii. Aşadar, în prim-plan nu e prozatorul Tudor Ţopa, ci Ovid Ţopa, tatăl cunoscutului prozator, şi bunicul lui, Dimitrie Ţopa. Născut în 1865, preot şi profesor universitar, acesta din urmă publică în 1928 volumul Românismul în regiunea dintre Prut şi Nistru din fosta Bucovină. E o analiză atentă, sagace a schimbării identităţii, nu psihologice, ci etnice a regiunii: în foarte scurtă vreme, Bucovina a fost pur şi simplu ucrainizată, sau, prin cultură, germanizată. De altfel, cele şase volume de documente ale lui Teodor Balan demonstrează că într-o proporţie covârşitoare toate terenurile din Ţara de Sus a Moldovei aparţineau fie unor boieri români, fie unor mănăstiri, cu predilecţie din Bucovina. Peste ani, Ovid Ţopa, în Amintiri din Ţara Fagilor, vorbea despre cazul, poate cel mai răsunător, al urmaşilor hatmanului Arbore, cel care ctitorise mănăstirea din satul omonim: „pe ai cărui descendenţi i-am cunoscut mai târziu în satul rutenizat Carapciu pe Ceremuş, unde trăiau în mare mizerie, nemaiştiind nici româneşte, însă mândri de originea lor” (Ţopa III 2014: 130).

Iată-l, în alt loc, pe bătrânul Arbore din Carapciu pe Ceremuş, „ultimul descendent al hatmanului, care nu mai ştia decât să îndruge câteva cuvinte ale limbii strămoşeşti” (Ţopa III 2014: 227). Bucovina pare un paradis lingvistic, dar ce înseamnă acest fapt? Iată:

„Această localitate (Coţmani, n.n.) avea şcoala ei încă de la 1780, când guvernul austriac înfiinţă aici una moldovenească (Moldowische-Trivial-Schule), care s-a transformat între anii 1850-1860 într-una germano-ruteană, devenind apoi curat ruteană. Mai târziu, în 1900, se înfiinţă şi un liceu rutean. Uricul lui Ştefan cel Mare arată că teritoriul Cozmenilor – căci Cozmeni este adevărata denumire a acestui târguşor – a fost proprietatea episcopiei Rădăuţilor, încă de pe vremea lui Alexandru cel Bun. Acest uric s-a prezentat în original, în anul 1782, comisiunii pentru constatarea proprietăţilor din Bucovina. Majoritatea populaţiei era alcătuită din ţărani, mulţi de origine română, că toate să nu-şi mai vorbeau niciunul limba. Nume ca Băetul, Banul, Bejan, Buliga, Cantemir, Cocea, Cuptor, Nicul, Prisăcar, Pleşcan, Sandul erau destul de frecvente” (Ţopa, I, 2011: 84).

Avem aici, din mai multe perspective, o sinecdocă: partea pentru întreg. A fost o politică (perversă, vicleană, sau, dimpotrivă, de bună credinţă) la mijloc? Era în spiritul timpului sau în spiritul numai al Imperiului austriac? Fireşte, era şi un fel de a fi al Europei (mai ales Centrale); dar istoria se schimbă radical în 1848 şi se va mai schimba încă de câteva ori până în zilele noastre. Ne rămâne, cred, nu să judecăm trecutul, ci să arătăm cum funcţionează – cum a funcţionat – istoria. (Va urma)

MIRCEA A. DIACONU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: