În fine, dacă există o identitate bucovineană (ca fapt, sau ca reprezentare şi autoreprezentare), atunci fireşte că ar trebui să identificăm mărcile ei definitorii. Nu ne propunem asta aici, ci mai degrabă să identificăm rădăcinile unui astfel de proces. Astfel, mă îndoiesc că sunt date (sau suficiente date) în Descriptio Moldaviae a lui Cantemir ori în raportul baronului von Spleny care să legitimeze o discuţie despre existenţa unui specific relevant al Ţării de Sus faţă de restul Moldovei înainte de 1775. Şi atunci, pentru o ipotetică identitate, aceste rădăcini trebuie căutate tocmai în anii de administraţie austriacă.
În ce mă priveşte, cred că există un text (literar) care ne ajută mult în acest sens. Este vorba despre „cronica” Jurământul Ţării la 1777, scrisă de Ion Grămadă, publicată în volumul Din Bucovina de altădată. Mai întâi, însă, câteva cuvinte despre Ion Grămadă, pe care le consider cu atât mai necesare acum, în 2018. Născut în 1886, Ion Grămadă a făcut parte din generaţia care, înainte de 1918, avea îndreptată privirea spre România, militând pentru intrarea ei în război de partea Antantei, pentru eliberarea Bucovinei de sub administraţia austriacă. A plecat pe front, iar moartea lui pe front, la Cireşoaia, în 1917, n-a fost una simbolică. Erou naţional, aşadar; prezent în Enciclopedia Cugetarea, prezent şi în DGLR, lipseşte, iată, dintr-un dicţionar intitulat chiar Cum mor scriitorii români (2017), realizat, de altfel, de un profesionist, Aurel Sasu. De altfel, Mircea Streinul (1910-1945), alt scriitor bucovinean, mort la 35 de ani, e ilustrat aici printr-o fotografie (preluată din spaţiul electronic) reprezentând un bărbat de peste 70 de ani (cred că este fotografia lui Traian Brăileanu din anii de închisoare politică). Nu invoc aceste fapte de dragul de a sancţiona, ci pentru a semnala asupra nedreptăţilor care continuă să afecteze Bucovina, în fond, spaţiul cel mai ignorat şi nedreptăţit dintre cele unite cu România în 1918. Opera lui Ion Grămadă, câteva scrieri cel puţin, printre care şi Jurământul Ţării la 1777 (scrisă în 1916), de o rară demnitate a expresiei, mi se pare pe nedrept uitată pur şi simplu. Ar trebui măcar plasată într-un context. Să revenim, însă: de ce ar trebui căutate rădăcinile identităţii bucovinene în această scriere a lui Ion Grămadă, inspirată de Raportul (invocat în text) al sublocotenentului Iohann Dorfmeister?! Identific aici un fel de esenţă a bucovinismului in nuce. Până la a-l dezvălui, alte câteva date poate semnificative. Serbarea (festivitatea) de depunere a jurământului de supunere are loc la Cernăuţi pe 12 octombrie 1777; participă la ea 800 de invitaţi şi aproape 1700 de ostaşi („A doua zi, în 13 octombrie, primi şi oastea – 1697 de oameni, la număr – carne, pâine şi vin. Soldaţii n-au putut să se veselească în ziua trecută, căci au stat sub arme (s.n.)” – Grămadă 2002: 209). În fond, era nevoie de multă precauţie (dar, cum se va dovedi, precauţie inutilă), căci pe 1 octombrie, acelaşi an, la Iaşi fusese asasinat Grigore Ghica Vodă, domnitorul Moldovei, care reclamase răpirea nordului ţării. La Cernăuţi, însă, lumea petrece, austriecii aruncă cu bani (la propriu), poporul se distrează şi are parte de circ. Citim:
„Vestea despre omagiu a fost răspândită în toată ţara şi, de aceea, a venit o mulţime mare de oameni la Cernăuţi. Pentru îndestularea acestor suflete, s-au aruncat, de pe balconul arcului de triumf, bani noi galiţieni de câte 15 creiţari, în sumă totală de 760 de coroane, iar ca să nu se işte scandaluri, fură depărtaţi jidovii cei lacomi (lor li se vor împărţi bani mai târziu, într-un loc special, „o colibă de crengi, făcută special pentru dânşii” Grămadă 2002: 209, n.n.). După aruncarea banilor, începu să cânte muzica şi să se împartă poporului vin şi mâncare. Pe dâmbul pe care se afla magazinul, se înălţau patru schele, cu câte patru stâlpi ascuţiţi, împodobiţi cu cordele, iar deasupra, pe schele, erau cele două antale mari, de câte 150 de vedre de vin moldovenesc, cărora li s-a dat cep. Curgea vinul ca dintr-un izvor, iar lumea îl lua cu cofele, cu cănile, cu ulcelele şi cu pumnii.
Tot în vremea asta, se împărţi, de starostele măcelarilor, Valentin Marşal, şi de calfele sale, pe celelalte două schele, 40 de oi fripte, gâşte, raţe, gobăi şi 1500 franzele, pe care le aruncau doi aruncători «fără să se întâmple vreo primejdie», după cum povesteşte raportul.
Nu departe de cele patru schele, se aflau trei copaci de câte 5 până la 7 stânjeni înălţime, cojiţi de scoarţă şi unşi cu ulei. În vârful lor, fluturau panglici de mătase, năframe în ale căror colţuri erau legaţi bani, brâie moldoveneşti etc. Cu toate că unele încercări n-au reuşit, totuşi, cei mai sprinteni dintre ţărani şi munteni au izbutit să ia jos toate lucrurile de acolo. Era mare râsul şi hazul mulţimii de cei care cădeau.
Muzica cânta, poporul mânca şi bea, juca sau se căţăra pe copaci, în vreme ce străinii, boierii din ţară şi clericii băteau din palme şi încurajau pe «mujici» ca să-şi arate iscusinţa” (Grămadă 2002: 206-207).
Iar mai târziu, „se aprinsese un foc de artificii pentru desfătarea mulţimii bete de bucurie, de cântece şi de vin” (Grămadă 2002: 209), iar „boierii moldoveni, despărţiţi de subţiraticii străini, jucau jocuri de-ale lor în sala cea mare (din locuinţa guvernatorului, n.n.), unde puteau să-şi facă cheful după obiceiul ţării, sărind şi chiuind în voie” (Grămadă 2002: 209). De fapt, de ce să nu petreacă poporul? De ce să nu petreacă boierii?! Doar „Băştinaşii începură să mai răsufle oleacă şi să se simtă mai siguri, căci legile şi dreptăţile nu mai atârnau de vârful sabiei ca pe vremea stăpânirii Turcului” (Grămadă 2002: 195).
Astfel, „moldovenii se împăcară îndată cu stăpânirea cea nouă, deşi nu puteau pricepe cum de au venit sub cârma împărăţiei austriece, căci nici învălmăşeală de oşti n-au văzut, nici sânge să curgă ori măcar pârjol să se plimbe, ca alte dăţi, pustiitor prin ţară” (Grămadă 2002: 195-196).
Destul însă cu petrecerea; Ion Grămadă numeşte această serbare un „uriaş praznic la mormântul ţării” (Grămadă 2002: 209). De fapt, se pare că o singură voce, un preot, s-a opus depunerii jurământului de supunere; e vorba despre preotul Andrei (Popovici). Dar să cităm mai bine din textul lui Ion Grămadă:
„Pretutindeni s-a făcut jurământul în linişte, numai în U(i)deşti, un sat lângă Suceava, s-a răsculat popa Andrei şi a răsculat poporul împotriva stăpânirii. Sublocotenentul Iohann Dorfmeister povesteşte, în raportul său cu data, din Sf. Ilie, 4 octombrie 1777, că, adunându-se poporul din Uideşti în ograda bisericii, popa Andrei n-a voit să intre în biserică şi, de aceea, a fost dus pe sus înăuntru de către un husar. Poporul, tulburat tare, intră în sfântul locaş ca să vadă ce se va face cu popa Andrei, care stătea, acum, lângă altar, cu mâinile împreunate.
Deodată se făcu tăcere adâncă în biserică şi tălmaciul începu să citească jurământul.
Poporul asculta dus pe gânduri, în vreme ce popa Andrei, cuprins de o întristare mare, pleca mereu capul, mai jos, tot mai jos, ca şi cum l-ar fi apăsat o greutate uriaşă. Când îi veni rândul să depună jurământul, ridică capul în sus, păşi încet în sfântul altar, de unde se întoarse cu Sfânta Scriptură în mână, pe care o arătă ofiţerului împărătesc, zicând cu glas puternic că el nu cunoaşte alt jurământ decât acela care stă scris în Sfânta Scriptură şi pe care a trebuit să-l jure ca preot, pentru întâia şi cea din urmă dată.
Mulţimea se pregăti să iasă din biserică, dar la uşă stăteau husarii. Spera a o reţine, ofiţerul porunci poporului să nu-l bage în seamă pe popa Andrei şi să jure oamenii singuri, zicând că-l va trage, pentru aceasta, la răspundere pe popă.
Şi oamenii au jurat, însă «foarte necuviincios şi de silă».
Popa Andrei se îndârji şi atunci îl chemă ofiţerul, după jurământ, şi-l întrebă care-i pricina purtării sale necuviincioase, iar el răspuns că cuvântul padanik (supus, vasal) din jurământ nu-i place, şi că tare se teme că poporul nu va ţine jurământul, ci va fugi din ţară.
Chemat să-şi dea seama înaintea Dichiului din Suceava, care era vicarul Mitropolitului din Iaşi, popa Andrei nu se supuse şi, a doua zi, trecu graniţa în Moldova cu mai mulţi uideşteni” (Grămadă 2002: 198-199).
În paranteză fie zis, poate că „înalta ţinută morală” (Bocancea 2018) de care se vorbeşte în legătură cu Eusebie Popovici, unul dintre urmaşii preotului Andrei, trăsătură definitorie pentru spiritul bucovinean, nu-şi are rădăcinile numai în experienţa austriacă, a administraţiei austriece. Deşi cazul e singular, iat-o la unul dintre părinţii spirituali ai poporului din Ţara de Sus. Iar povestea preotului Andrei Popovici din Udeştii de lângă Suceava nu se încheie aici. (Va urma)
MIRCEA A. DIACONU
Comentarii