Spectacolul amintirilor

O zi însorită, înmiresmată, de primăvară. Ana, o nepoţică elevă în clasa a doua, şi-a binecuvântat bunicii cu un bucheţel de ghiocei şi invitaţii pentru serbarea organizată la începutul lunii martie a.c. La Casa de Cultură a Municipiului Suceava. Copiii din grupele pregătitoare, elevi din clasele I-IV ale Şcolii Generale Nr. 3, aduc un cald omagiu celei mai dragi fiinţe, mama, cea care le-a dăruit viaţa şi veghează necontenit la căpătâiul lor. La uşile remarcabilului edificiu întâlnesc părinţi, bunici şi chiar străbunici. Pătrundem în sală, ne adâncim în fotolii, emoţiile învăluie chipurile noastre. Privirile se concentrează asupra scenei scăldate de luminile reflectoarelor. La un semnal răsar pe scenă copiii, simbolul primăverii. Clinchetul glasurilor cristaline reverberează acustica sălii. Trăiesc senzaţia că mă aflu în faţa Capelei Sixtine, creaţie a celebrului Michelangelo, demiurgul epocii Renaşterii. Chipurile copiilor se aseamănă cu îngerii desprinşi din pictura Genezei de pe cupola capelei. Reţin pentru început versificaţiile cântecului, samba copiilor, samba florilor… o fetiţă interpretează la pian Sonata Lunii de Bethoween. Melodia şi limpezimea sunetelor de pian m-au copleşit. Gândurile mele au luat-o razna „teleportându-mă în anii copilăriei”. Câtă deosebire!… În timpul celui de-al Doilea Război Mondial mă aflam la bunica Melexina, într-un sătuc, Prelipca, aşezare situată pe cursul râului Suceava, vizavi de satele Tişăuţi şi Luncuşoara. Bunica, o femeie rămasă văduvă din Primul Război Mondial a crescut singură 5 băieţi şi o fată. În sat era respectată fiind considerată model de seriozitate, corectitudine şi demnitate. O veste tragica de pe front avea să-i macine existenţa. Băiatul Neculae este grav rănit la Odessa, iar Iftimie, un alt fiu, în aceeaşi zi s-a stins în braţele fratelui. În vara anului 1945 tifosul exantematic lăsa casele pustii. Bunica s-a îmbolnăvit. O revăd cu chipul uscăţiv, palid, ochii înfundaţi în orbite. După 13 zile de febră şi frisoane viaţa ei, licărind ca o lumânare, s-a stins. Păstrez în memoria gândului dar mai ales al sufletului singurele amintiri despre bunica. Imaginile fotografice constituiau un mare lux pe care bunica în modestia ei nu şi le-a permis. Dar parcă nu erau destule necazurile războiului, a urmat în anii 1946-1947 o secetă cumplită. Pe uliţele satului întâlneam oameni străini care ţipau de foame. Colbul pe drum ajungea la butucul roţilor de la căruţă. Părinţii mei s-au salvat cu laptele de la „bălaia”, câteva păsări şi vreo doi stupi. Mă usturau înţepăturile albinelor mai ales în timpul roirii stupilor, însă mierea era dulce şi hrănitoare. După secetă, în anul 1948 au venit mari inundaţii. Râul Suceava s-a revărsat pe lângă casa lui Bujoreanu situată pe un tăpşan şi a pătruns pe uliţele din sat. Malurile au devenit nesigure. Într-o zi mai mulţi copii adunaţi lângă păşunea satului, priveam vijelia apelor învolburate. Purtau la vale animale înecate, colibe, coteţe, copaci etc. Un băiat de vârsta mea, îl porecleam Ţărcuş, fiind infirm de un picior, folosea drept proteză un băţ, în mers sărea pe piciorul sănătos. Era un neastâmpărat, vara cât era ziua de lungă colinda uliţele satului. Avea numai mamă, tatăl murise pe front. Ţarcuş, copil îndrăzneţ, mânat de curiozitate s-a apropiat de râul care parcă fierbea. Malul a cedat şi l-am mai zărit o singură dată în vârtejul apelor tulburi. Corpul lui nu a mai fost găsit. Seara, ducându-mă la păşune să o aduc pe „bălaia” o vedeam pe mama lui Ţărcuş stând în genunchi cu capul în palme pe locul unde se surpase malul. Râul Suceava, limpede, cristalin, liniştit ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat se retrăsese în albie. În luna septembrie 1947, m-am luat după verii mei ajungând astfel elev în clasa întâia la şcoala primară din sat. Şcoala avea numai ciclul I-IV. Copiii începeau şcoala la vârsta de 8 ani, eu eram mezinul clasei. Aveam şi colegi ca Gheorghe a lui Crupă de 12 ani. Literele alfabetului le învăţam scriind pe tăbliţe cu creioane de grafit sau cretă. În fiecare zi la începutul orelor cântam „Trăiască Regele”. Dirijor era domnul învăţător Schelete, directorul şcolii. În urma schimbărilor politice de la sfârşitul anului 1947 s-a interzis cântecul respectiv. Pentru ciclul doi elementar, clasele V-VII, copiii trebuiau să treacă râul Suceava ca să ajungă la şcoala din Tişăuţi.

Alţii se duceau la şcoala din Salcea, însă era situată mai departe, la peste 6 km de marginea satului. Vărul meu Gheorghiţă mi-a povestit o tragedie petrecută în anul 1952. Mircea Bidu, un fost coleg de bancă, elev conştiincios, foarte talentat la desen, pe la sfârşitul lunii februarie s-a aventurat pe gheaţa şubredă a râului ca să meargă la şcoala din Tişăuţi. Gheorghiţă mai prudent a rămas pe mal şi a văzut întreaga tragedie. Gheaţa s-a spart, Mircea a căzut sub ea în râu şi a fost găsit târziu în primăvară, la podul din Vereşti. Mare jale şi durere în familia Bidu. În luna noiembrie 1950, părinţii mei s-au mutat din Prelipca la Burdujeni, primind o locuinţă de serviciu în apropierea gării. La Burdujeni, în renumita Gară construită de italieni la sfârşitul secolului al XIX-lea era organizat un orfelinat pentru fetiţele rămase fără părinţi, taţii murind pe front, mamele în majoritate răpuse de tifos. Câţiva copii ai căror părinţi lucrau la CFR şi locuiau în apropierea gării am fost primiţi în clasele orfelinatului. După trecerea deceniilor apreciez statul român care, sfâşiat de cumplitul război şi de datoriile către „fratele din răsărit (?!)” a găsit tăria să organizeze orfelinate pentru a salva copii rămaşi ai nimănui. În clasa a III-a eram trei elevi externi şi 39 fetiţe din orfelinat. Dormitoarele şi cantina erau situate în corpul gării dinspre Iţcani, sălile de clasă amenajate în cealaltă extremitate. Uneori când trec prin gara Burdujeni, revăd parcă fetele venind dinspre dormitoare, încolonate două câte două, pe umeri purtând o pelerină, pe cap băscuţă, toată ţinuta în culoare bleo-marin. Era o încolonare de chipuri palide, tăcute, umbrite de tristeţe. După trei ani orfelinatul de fete din gara Burdujeni a fost mutat într-o altă regiune, iar despre colegele mele nu aveam să mai aud nimic niciodată.

Acum privesc pe scenă chipurile pline de viaţă, surâsul, voioşia şi talentul copiilor. Amintirile trecutului îmi scaldă faţa de lacrimi. Mă abţin cu greu sa nu izbucnesc în hohote, îmi este ruşine de părinţii copiilor aflaţi lângă mine. Chipurile lor exprimă intens bucuria clipei, empatia. Suferinţele cauzate de amintirile trecutului şi reveria prezentului îmi creează o stare paradoxală. Durerea la vârsta mea este primejdioasă, uzura psihică înseamnă…

Îmi şterg ochelarii cu batista… privesc scena… printre copiii o zăresc pe Ana. Pelicula amintirilor se aglutinează în aura prezentului. Mă ridic în picioare şi aplaud. Să fii binecuvântată noua generaţie… adevărate lacrimi de soare….

Dr. MIRCEA BILIUS,

Medic primar veterinar

Diplomat în psihopedagogie specială

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!