(15.06 1872, Storojineţ – 22.05.1948, Braşov)
Genealogistul Sever Zotta, cumnatul lui Iancu Flondor, considera că înaintaşii Flondorenilor se trăgeau din spiţa neamului boieresc Albotă. În secolul al XVI-lea un dregător de la curtea lui Petru Rareş să-şi fi schimbat numele din Albotă în Flondor. La anexarea, în 1774, a Bucovinei de către Austria, Flondorenii, consideraţi mazili, îşi aveau în temei moşiile în teritoriul răpit Moldovei. Deşi încă la 1796 lui Toader, Vasili, Costachi şi Dumitraş Flondor, care deţineau proprietăţi funciare în Hliniţa, Putila şi Milie, li s-au acordat titluri nobiliare, pentru a servi cu devotament Casa de Habsburg. Aceştia, precum şi urmaşii urmaşilor lor au fost patrioţi români şi membri marcanţi ai comunităţii româneşti din Bucovina. Moşia Storojineţ a fost cumpărată, se pare, de către Nicolai cavaler de Flondor, care era căsătorit cu Ecaterina Cârste. Acesta avea să devină socrul vestitului cărturar şi luptător pentru emanciparea naţional-culturală a românilor bucovineni Gheorghe Hurmuzachi. Unul dintre fiii lui Nicolai Flondor, Gheorghe (1828-1892), administra moşia Storojineţ şi anume acolo îşi avea conacul.
Din căsătoria lui Gheorghe Flondor cu Isabela Buchental-Dobrovolschi au rezultat şapte copii: Aglaia, Constantin, Ecaterina, Tudor, Iancu, Nicolae (Nicu) şi Elena.
Nicu era, deci, cel mai mic dintre cei trei fii ai boierului de la Storojineţ şi era venit pe lume în ziua de 15 iunie 1872. După absolvirea studiilor liceale, s-a înscris la facultatea de Drept a Universităţii din Cernăuţi. Din 1889, anul în care devenise student universitar, până în 1895 a fost membru al Societăţii „Junimea” (membru onorar din 1900). Căsătorit cu Elena, fiica lui Modest Grigorcea, a fot unul dintre marii proprietari funciari din Bucovina. El moştenise de la mama sa moşia Babin, pe Nistru, şi mai deţinea şi însemnate suprafeţe agricole în Noua Suliţă.
În cadrul Comitetului românilor din Bucovina pentru participarea la Expoziţia Generală de la Bucureşti din 1906, el a condus secţia retrospectivă (etnografia şi istoria comunităţii). În 1909 a aderat la Partidul Naţional Român, iar în 1911 a fost ales deputat în Dieta Bucovinei, reprezentând Curia marii proprietăţi şi făcând parte din Comitetul Ţării. În martie 1912 a participat la Marea Adunare Naţională de la Cernăuţi, convocată de Partidul Naţional Român pentru a se găsi soluţia care să ducă la restabilirea păcii în cadrul Bisericii Ortodoxe din Bucovina şi în salvarea caracterului românesc al acesteia. A făcut parte, în calitatea sa de deputat dietal, din delegaţia care a înmânat primului ministru al guvernului central de la Viena, Karl Stürgch, memoriul românilor greco-orientali privitor la chestiunea bisericească din Bucovina, memoriu pe care l-au votat peste zece mii de oameni prezenţi la menţionata adunare. La şedinţa Dietei din 8 octombrie 1912 deputatul Nicu Flondor a fost ales membru al Comisiei de finanţe.
În timpul uneia dintre cele trei ocupaţii ruseşti ale Bucovinei din perioada Primului Război Mondial a fost deportat în adâncul Imperiului ţarist, dar, după evenimentele revoluţionare de acolo, a reuşit să se întoarcă la Cernăuţi. La Adunarea Constituantă din 27 octombrie 1918 a fost ales în Consiliul Naţional Român, fiind foarte activ la şedinţele acestuia în perioada lunilor octombrie-noiembrie ale numitului an. Din decembrie 1918 până în aprilie 1919 a ocupat în Guvernul Bucovinei portofoliul finanţelor, iar ad-interim a mai ocupat funcţia de secretar pentru apărarea naţională. În 1919-1920 a făcut parte din delegaţia care a reprezentat Bucovina la congresul de Pace de la Paris.
A aderat la Partidul Naţional Liberal şi din partea acestuia a fost deputat în Parlamentul României Mari. A mai fost membru al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina şi al Adunării Eparhiale a Arhidiecezei Bucovinei. Funcţia de primar al Cernăuţilor a deţinut-o în 1920, 1922-1926, 1938-1940. În calitatea sa de primar, a pus la dispoziţia Societăţii Academice „Junimea” terenul pentru construirea unui cămin studenţesc.
Ziua de 28 iunie 1940 a fost cea mai dramatică din viaţa baronului Nicu Flondor. Executând un ordin venit de mai sus, el, primarul capitalei Bucovinei, urma să predea la orele 14 Cernăuţii trupelor sovietice la podul de peste Prut. Şi Nicu Flondor, omul care, făcând parte în toamna anului 1918 din consiliul Naţional Român, omul care a votat cu entuziasm Unirea Bucovinei cu Regatul României, care a luptat la Conferinţa de Pace de la Paris ca actul Unirii să aibă recunoaştere internaţională, s-a văzut silit să îndeplinească acel ordin, dar era jignit până în adâncul sufletului. În drumul său spre Prut l-au umilit bandele evreo-comuniste ieşite în întâmpinarea hoardelor bolşevice „eliberatoare”. L-au umilit, de asemenea, ofiţerii sovietici cu care a luat contact, la Prut, pentru a le preda oraşul. Ce palmă usturătoare îi dădea destinul! Ce palmă grea îi era aplicată istoriei!
În anarhia şi dezordinea produse de schimbarea bruscă a administraţiei, când sovieticii s-au dedat la asasinarea unor reprezentanţi ai autorităţilor civile şi militare, mult timp s-a crezut că Nicu Flondor a căzut victimă a dezmăţului declanşat de elementele turbulente. Dacă se ştia că nepotului său de frate Gheorghe Flondor, rezident regal, i s-a permis să părăsească Cernăuţii în zorii zilei de 29 iunie 1940, pe Nicu Flondor nimeni nu l-a mai văzut. Nu se cunosc împrejurările în care a reuşit să se strecoare în România. Stabilit la Braşov, s-a stins din viaţă la 22 mai 1948. Dacă ar mai fi trăit, desigur ar fi fost arestat şi aruncat după gratii, ca să-şi sfârşească zilele într-o fioroasă închisoare comunistă.
A fost căsătorit de două ori. Din prima căsătorie (cu Elena Grigorcea) au rezultat trei copii: Radu (n.1900), Alexandru (n.1902) şi Elena (n.1904). Dintre urmaşii lui Nicu Flondor s-a evidenţiat în mod special fiul său mai mare Radu, atât prin studiile obţinute, cât şi prin activitatea diplomatică. În 1918 a absolvit „Theresianum” din Viena. A studiat în continuare la Universitatea din Cernăuţi, urmând, în paralel, Facultatea de Drept şi Facultatea de Litere şi Filosofie. În 1922 şi-a luat doctoratul în drept şi a plecat la o specializare la Berlin. În 1924 a intrat în serviciul Ministerului Afacerilor Externe al României. A fost trimis în misiune diplomatică în Japonia. A învăţat singur japoneza, studiind în acelaşi timp arta şi literatura niponă şi chineză. În toamna anului 1934 a început să frecventeze cursurile Universităţii Waseda. Pe parcursul acelor studii a avut de înlăturat obstacolul înţelegerii limbii şi asimilării grafiei nipone. Înzestrat cu o inteligenţă remarcabilă, cu o voinţă tipic bucovineană, Radu Flondor a însuşit limba niponă şi a purces la redactarea unui Dicţionar româno-japonez, care a văzut lumina tiparului la Tokyo în 1940, însumând 1.500 de pagini.
După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Radu Flondor a plecat în SUA, de unde, după lungi demersuri, s-a întors în ţară. În 1943 a fost numit consul general al Legaţiei României de la Viena. În această calitate a salvat de la moarte sute şi sute de evrei, oferindu-le documente româneşti.
În România Radu Flondor a revenit definitiv în noiembrie 1945. A fost angajat la Muzeul de artă al României pentru a identifica şi clasifica operele de artă japoneză. A început şi redactarea Dicţionarului japonez-român, dar la 29 noiembrie 1956 a decedat în Bucureşti.
Nu a avut copii, deşi a fost căsătorit în două rânduri.
DUMITRU COVALCIUC
Comentarii