Iconomul Iftime Stamate (căsătorit cu nepoata mitropolitului Iacob Stamate) a intrat în istoria oraşului Fălticeni prin darea în funcţiune a spitalului construit pe propria cheltuială, spital ce avea să-i poarte şi numele: Spitalul Stamate (Stamati). Acest lucru s-a întâmplat în data de 21 iunie 1860, şi iată că şi astăzi, când mergem la Spitalul Municipal, de fapt mergem la acelaşi spital Stamate. Încă din anul 1850 se dorea ridicarea unui spital în oraş, dar cererea înaintată domnitorului Grigore Alex. Ghica, prin care se ruga a se interveni pe lângă Episcopia Spitalului Sf. Spiridon din Iaşi, nu a avut succes. Acest lucru l-a determinat pe Iftime Stamate să construiască din banii lui un spital cu 40 de paturi. Am ţinut să fac cunoscut acest lucru, căci în vremurile în care trăim, oamenii cu bani nu se gândesc să ridice un spital, nu se gândesc să ridice o şcoală. Dar asta e o altă poveste.
Există un document semnat de rabinul-şef al Moldovei, pe nume Iosif Cohn, încă din 1814, document ce confirmă faptul că la Fălticeni funcţiona un spital evreiesc. Mai târziu, în anul 1894 se ridica în urbea de pe Şomuz alt spital, şi anume Spitalul Israelit. În jurul anilor 1900, la Fălticeni, mai mult de jumătatea populaţiei (peste 5.500) erau evrei, adică 57 % din numărul de locuitori, deci darea în funcţiune a Spitalului Israelit (Spitalul Elias) marca un moment de cotitură în viaţa medicală a urbei noastre. Acest spital, cu o arhitectură aparte, boemă, este cunoscut multora dintre dumneavoastră, deoarece după 1950 a fost transformat în maternitate, şi sute de copii au venit pe lume aici. Din păcate, va fi demolat.
Pentru a ne apropia de subiectul ce vreau să-l dezvolt astăzi, trebuie să spun că în anul 1913 oraşul nostru se bucura de existenţa unei maşini a salvării, maşină de producţie franţuzească, ceea ce alte oraşe mult mai mari nu aveau. Lucrul acesta a fost posibil datorită medicului Gabriel Tatos, care îşi făcuse specializarea în Franţa şi care, datorită meritelor profesionale, era respectat, iar cuvântul său avea greutate. Această maşină a salvării a fost de un real folos în timpul Primului Război Mondial, deoarece cu ea se aduceau răniţii la Spitalul Stamate. Avea ataşată Crucea Roşie în lateral şi la spate, aşa cu aveau toate maşinile de la Crucea Roşie.
Şi la Fălticeni, ca în toate oraşele ţării, trebuia instalat un spital militar, şi acest lucru s-a realizat în clădirea Gimnaziului “Alecu Donici’’ (Colegiul Nicu Gane de astăzi), fiind cunoscut sub numele de Spitalul Militar Nr. 256. La începutul războiului, Spitalul Militar (Crucea Roşie) era condus de către un medic francez şi îl avea ca administrator pe Matei Millo, nepotul cunoscutului actor din satul Spătăreşti, dar în anul 1917 M. Millo îşi dă demisia. Spitalul dispunea de 250 de paturi, când noul administrator a devenit Vasile Ciurea, profesor la gimnaziul din Fălticeni; a fost administrator la Spitalul Militar deoarece, ca unic ajutor al mamei, a fost demobilizat de către autorităţi. Vasile Ciurea era un profesor eminent; ca argument al acestui lucru amintesc pe câţiva dintre foştii săi elevi: Horia Lovinescu, Ion Irimescu, Grigore Vasiliu Birlic.
În momentul în care a venit ca medic-şef la Spitalul Militar doctorul chirurg Vasile Bianu (iunie 1917), aici erau doar 14 răniţi internaţi, dar peste puţin timp au început să vină cu zecile. Aici se operau cazurile grave, dar şi la Spitalul Stamate, condus de un medic francez, locotenentul Peyre. Doctorul Vasile Bianu era ajutat de doi studenţi la medicină şi de mai mulţi infirmieri şi infirmiere. În oraş profesa şi dr. Flarentin Amedeu şi dr. Ion Rossingnon care l-a avut ca ginere pe judecătorul Arghir, acesta din urmă murind pe front într-o bătălie în apropiere de Broşteni, în Primul Război Mondial. Exista în oraş şi spital de interne pentru răniţi, în fostul Consulat Austriac, cât şi spital de boli contagioase, cu sediul în Şcoala Normală.
Răniţii români din bătălia de la Spătăreşti din data de 14/15 ian. 1918, când Regimentul 2 Grăniceri a salvat oraşul Fălticeni de la distrugere, apărând linia Şoldăneşti-Ciumuleşti-Fântâna Mare-Bogdăneşti pentru a avea control asupra drumului spre Baia şi Cornu Luncii, au fost aduşi la Spitalul Militar, iar cei uşor răniţi la Spitalul Stamate. Cel mai grav rănit a fost soldatul A. Gheorhiesei Costache din Vârfu Cîmpului, având coasta stângă zdrobită.
Nu pot să mă opresc şi să nu amintesc de personalitatea dr. Gabriel Tatos din Fălticeni, medic chirurg la Spitalul Stamate din Fălticeni, deoarece, pe lângă faptul că era un medic de excepţie, avea şi un caracter mare. Gabriel Tatos, născut în anul 1878 în jud. Bacău, era fiu de boieri cu rădăcini armeneşti. După terminarea Facultăţii de Medicină din Bucureşti, urmează specializarea la Paris, dar se întoarce la Fălticeni, unde mai avea un frate chirurg la Spitalul Stamate, Iacob Tatos. După ce se căsătoreşte cu Mitzi, fiica celui mai mare anticar din Viena, cu care a avut doi copii, îşi construieşte vestita casă, după planurile făcute de un arhitect din Viena, casă în care aveau să se consume acte de cultură (serate muzicale cu muzică de cameră, seri de poezie, reuniuni culturale) la care lua parte protipendada târgului.
În timpul Primului Război Mondial a dat dovadă de curaj nebun, de bărbăţie în adevăratul sens al cuvântului, deoarece el nu aştepta să-i fie aduşi răniţii pentru a-i opera, ci îi culegea chiar el din linia întâi, alături de brancardieri. Se spune că mantaua sa de ofiţer era toată găurită de gloanţe, însă niciunul nu l-a rănit, deoarece avea o misiune de îndeplinit: să-i ajute pe acei năpăstuiţi ai sorţii. Superiorii, impresionaţi de faptele sale, l-au decorat cu Steaua României, cu ordinul Coroana României, iar până la sfârşitul războiului a ajuns la gradul de colonel. Toţi cei care l-au cunoscut au fost impresionaţi de ceea ce a făcut pe front. Cât timp a fost mobilizat pe front, în casa sa au fost găzduiţi alţi medici veniţi la spitalele din Fălticeni, printre care şi dr. Vasile Bianu, cât şi dr. Louis Peyre. Iată ce spune dr. Bianu în jurnalul său de front: “Sunt în gazdă în frumoasa şi vasta locuinţă a domnului dr. Gabriel Tatos, mobilizat pe front. Aici se mai află, în aceleaşi condiţiuni de găzduire, şi dl. dr. Louis Peyre, precum şi doi ofiţeri aviatori ruşi.” (poate că este vorba de cei doi aviatori ruşi locotenent observator Strugalschi şi sublocotenent pilot Niedzwiedschi, care s-au prăbuşit cu avionul la Gura Humorului în urma unei erori de pilotaj. Cum e şi viaţa asta, unii au scăpat de gloanţele inamice, alţii au murit aproape copilăreşte!)
Întors la Spitalul Stamate, dr. Gabriel Tatos şi-a continuat cariera de medic chirurg ca şef de secţie, fiind foarte respectat în oraş şi nu numai. Însă sfârşitul i-a fost dramatic, la nici 50 de ani, în urma unei operaţii nereuşite, când o pacientă a sa a decedat şi celebrul medic a ales să se sinucidă pentru a evita procese umilitoare şi chiar închisoarea (1927). A fost condus pe ultimul drum, cu regret, de tot târgul, căci nu lua bani de la săraci, unora le plătea chiar el reţeta. De ce destinul e atât de nedrept cu astfel de oameni? “Cine nu l-a cunoscut? Cui nu i-a spus o vorbă bună cât a fost în viaţă? A fost doctorul cu totul gratuit al pensionarilor, al tuturor celor sărmani, lipsiţi de mijloace, fără deosebire de religie”. Oficialităţile locale au luat hotărârea de a-i ridica un bust care a fost aşezat în faţa spitalului Stamate, astăzi spitalul orăşenesc Fălticeni; bustul a fost realizat de către sculptorul Richard Hette din Iaşi. De câte ori trec pe lângă casa dr. Tatos, cât şi pe lângă casa dr. Vasile Dimitriu, mă gândesc la destinul acestor oameni, la ceea ce au făcut. Din păcate, unora nu le pasă ce s-a petrecut dincolo de zidurile acestor case cu arhitectură minunată, le lasă să se năruie în tăcere, ca să se poată scuza că au fost nevoiţi să le dărâme.
Locuri, fapte, oameni. Istoria merită şi trebuie să fie readusă acolo unde îi este locul, adică în conştiinţa noastră a tuturor. (LENUŢA RUSU)
Comentarii