Un tânăr frumos şi talentat, aşa îmi vine să încep a vorbi despre interpretul de muzică populară Alexandru Brădăţan, fără a folosi vorbe meşteşugit aduse din condei. El spune că este perseverent, muncitor şi luptător, iar cariera lui stă dovadă că aşa este. Născut la 9 iunie 1989, la Gura Humorului, se distinge cu uşurinţă dintre tinerii solişti de muzică populară, fiind deja cunoscut ca un mesager al Bucovinei, al locurilor şi oamenilor de aici. A obţinut Trofeul Festivalului Mamaia în 2008 şi în 2009 trofeul concursului „Moştenitorii”, de care se leagă numele regretatei Mărioara Murărescu. „În viaţă trebuie să lupţi pentru a avea ceea ce-ţi doreşti. Să lupţi, dar şi să ştii să pierzi şi să o iei de la capăt” spune Alexandru, iar rândurile de mai jos sunt o dovadă că omul şi artistul îşi cunosc bine rostul pe lumea asta.
Începuturi
Alexandru Brădăţan îşi aduce aminte de el pe scenă, prima dată, la grădiniţă. Îi plăcea să fie în centrul atenţiei: „Abia aşteptam să se facă o serbare şi să urc pe scenă. Nu o să uit niciodată fluturii din stomac din acele momente şi cu toate că aveam emoţii destul de mari, eram deschis la fiecare rol primit şi mă simţeam răsplătit şi încurajat de aplauze şi de faptul că oamenii erau bucuroşi de prestaţia mea”. Se simţea în el artistul de mai târziu, probabil, doamna educatoare vedea ceva special în copilul de pe scenă: „Nu neapărat o voce, că nu aveam eu o voce extraordinară, dar cred că aveam ceva care atrăgea atenţia. Fiecăruia, Dumnezeu i-a pus ceva în suflet şi când îţi pune Dumnezeu ceva, se simte”.
Dăruit cu har, Alexandru a tot cântat la fiecare eveniment organizat în şcoala generală. Ba chiar, în clasa a patra, el şi o colegă au fost invitaţi să cânte la banchetul celor mari, dintr-a 12-a, ceea ce a reprezentat o încurajare, dar şi o recunoaştere a calităţilor sale. Aşa se face că, deşi intenţiona să urmeze cursurile seminarului teologic, a ales să facă liceul în Gura Humorului şi să îşi urmeze chemarea, aceea de a cânta, cu gândul că dacă va fi să facă teologia, o va face. „Harul, cred eu, lucrează indiferent dacă eşti preot sau eşti artist, poţi face bine ce ai de făcut, oriunde te-ai afla şi orice ai face”.
Aşa încât s-a dus din nou (mai fusese odată, în postura de dansator, dar s-a descurajat şi a abandonat), la doamna Maria Macovei, „profesorul cu gură de lup şi inimă de miel”, şi după ce i-a fost clar în minte ce drum va urma, abia atunci a spus mamei, a spus familiei. Care l-au susţinut, deşi nu a fost uşor: „Fără bani nu faci nimic, indiferent de talent. A fost greu la început, ai mei sunt oameni simpli, fără câştiguri mari, a fost un sacrificiu şi pentru ei, şi pentru fratele meu să mă susţină la primele înregistrări şi deplasări. Pe vremea aia, să înregistrezi o piesă costa cam cât salariul mamei pe o lună şi jumătate dintr-al tatălui meu. Le-am spus însă că fiecare bănuţ investit o să se întoarcă însutit la noi, aşa simţeam”.
S-au întors încă de la primul festival la care a participat, care a avut loc la Gura Humorului, şi la care a ocupat locul întâi, s-au întors şi de la alte festivaluri din ţară, la are a început să câştige premii şi, desigur, să capete confirmări.
Iar pentru asta nu conteneşte a mulţumi doamnei Maria Macovei. „Eu sunt ceea ce sunt în mare parte datorită domniei sale. Mi-a fost profesor, prieten, chiar mamă, uneori, tot ce vine din partea dumneaei iau ca sfat şi ţin cont, pentru că ştiu că îmi vrea binele. Este un om care mi-a marcat viaţa şi, în sufletul meu, o aşez pe aceeaşi treaptă pe care se află părinţii mei. Niciodată nu o să uit cum mergea cu mine de mână la domnul primar Ursaciuc, să ne ajute cu deplasările în ţară, la festivaluri, şi cum el ne ajuta de fiecare dată. Le mulţumesc, tuturor, cu recunoştinţă”.
A fost să prindă trenul potrivit în viaţă, s-a urcat în el la momentul potrivit şi datorează părinţilor faptul că această călătorie a decurs frumos şi drept.
Mama şi tata, oameni credincioşi şi curaţi
O familie frumoasă a avut alături, o familie în care i-a fost întotdeauna bine. Doi oameni simpli, dar frumoşi la suflet, credincioşi, curaţi, doi oameni buni. „Sunt ce sunt şi cum sunt datorită lor, părinţilor mei, Steluţa şi Vasile. Mama ne-a ţinut cu sufletul alături pe toţi. Nu aş spune că a fost vreun şef în casă; stâlpul familiei a fost mama, cum e în multe case, dar tata are şi el rolul lui bine stabilit, s-au completat unul pe altul în toate. Am crescut într-o familie frumoasă, sunt ceea ce sunt datorită lor”.
Are şi un frate, Marian, cu şase ani mai mare, care a rămas în casa părintească, frate care l-a îmbogăţit cu doi nepoţi, David – de trei ani, şi Eva, pe care a botezat-o el, nu de mult. E tare frumos să fie unchi şi-i pare rău că nu are atâta timp să le fie nepoţilor în preajmă, aşa cum şi-ar dori, mai ales că David pare a iubi cântecul, mai îngână câte-o melodie, şi nu s-ar mira să-i calce pe urme.
Îl întreabă lumea când se însoară, când îşi face şi el familia lui? „Toate la vremea lor, când o fi să fie, va fi”.
Două CD-uri, se pregăteşte al treilea
„Primul meu CD, lansat în 2009, «Am în suflet cânt şi joc», este compus în totalitate, pentru mine, de doamna Maria Macovei. Este un CD pe care mi-am permis să-l fac din câştigurile de la festivaluri şi pe care l-am înregistrat, piesă cu piesă, cu Ansamblul «Ciprian Porumbescu» , dirijat de Trifan Leancă.”
La al doilea, «Cu drag de Voroneţ», cu mai multă experienţă fiind, i-a stat alături doamnei Macovei cu idei, cu linii melodice, fără să se amestece, pentru că nu avea pregătirea necesară, deşi ştia bine ce dorea. L-a înregistrat alături de orchestra „Busuioc Moldovenesc” din Chişinău, condusă de maestrul Mihai Amihalachioaie şi spune că a ieşit un album mai bun decât primul, la un alt nivel: „E ca un copil, într-un fel vorbeşte la doi ani, altfel o face la patru…”.
Iar de trei ani, tot ce cântă este compus de el. Compune mai ales când e în maşină, între două drumuri, când se întoarce de la un eveniment, de la o cântare. Primul cântec pe care l-a compus a fost „Sănioară cu doi cai”, un cântec de iarnă, urmat de câteva colinde, apoi de „Mi-o fost viaţa pân‘ amu”, „Haida, hai cu veselie!”, „Cine seamănă se-adună”, „Ia cântaţi cu mine”, piese care, cu siguranţă, se vor afla pe următorul CD, care va apărea în toamnă, şi care va conţine melodii ale căror linie melodică şi texte îi aparţin. Şi care va conţine şi deja cunoscuta „Cine seamănă se-adună”, aflată acum în promovare, bine primită de iubitorii de folclor bucovinean.
Merită să investeşti bani într-un album? „Da, pentru că albumul este cartea mea de vizită. Nu o fac pentru bani, o fac pentru că un album arată cine sunt”. Vreo melodie preferată, mai la suflet? „Nu, e ca şi cum ai întreba un părinte pe care copil îl iubeşte mai mult”.
Cânt acolo unde sunt apreciat
Cântă şi pe-o scenă cu pretenţii cântă şi pe-o cioată, dacă e nevoie. „Degeaba scena e grozavă, dacă nu e public care să mă aprecieze. Îmi place să cânt acolo unde omului îi place ce fac, nu contează locul”.
Cântă în ţară, a cântat şi în afara ei. În Europa, în America, oriunde a fost chemat. În Spania, unde sunt comunităţi mari de români şi unde se adună şi câte 18.000 de spectatori, în America, în fiecare stat, la biserici, unde se adună românii, sau în restaurante cu specific românesc, peste tot întâlnirile cu conaţionalii au o încărcătură emoţională aparte, mai ales când dă de oameni care nu au mai venit de multă vreme în ţară.
Şi, că tot vorbim de relaţia cu publicul, ţine să clarifice ceva: „Sunt printre primii artişti care, la spectacolele unde asta s-a pretat, am coborât în sală, printre spectatori. Nu am confundat spectacolul cu petrecerea, am făcut-o pentru că aşa am simţit, iar atunci am simţit să fiu mai aproape de oameni, de sufletul lor. Am făcut-o din drag de oameni”.
Tot din drag de oameni, din dorinţa ca momentul artistic să fie complet, Alexandru a fost unul dintre cei care, printre primii, s-a ridicat pe scaun – care a devenit o miniscenă –, când a fost să cânte la un eveniment de familie: „Prin tot ceea ce fac, îmi respect publicul, respect tradiţiile şi nu fac concesii, chiar dacă puterea banului este foarte mare, chiar dacă se doreşte de la mine altceva, uneori. Sunt artist, nu cântăreţ de nuntă, respect oamenii la care merg, dar ştiu foarte bine ce am de făcut eu acolo”.
Momente speciale, amintiri de neuitat
E un artist tânăr, dar are deja cu o carieră în spate, cu reuşite şi cu eşecuri, cu momente care i-au rămas pentru totdeauna în suflet. Greu de stabilit o ierarhie, dar nu greu de identificat.
„Prima dată pe scenă, atunci a fost un moment special. Aveam 15 ani, în sală un rând întreg era ocupat de neamul meu, o vedeam acolo pe mama, îl vedeam pe tata. Mama era emoţionată, mai trăgeam cu coada ochiului la ea, dar ştiam că o să plângă şi nu voiam să mă influenţeze. Nu o să uit momentul acela niciodată, când se uitau mândri la mine, pe scenă.”
Premiile obţinute la concursuri şi festivaluri s-au constituit, de asemenea, în amintiri minunate, iar momentul în care a primit trofeul Festivalului de la Mamaia, în 2008, este, de departe, cel mai emoţionant, a fost emoţie dusă la apogeu, cu atât mai mult cu cât mai avusese două participări la festival. „Nu am dormit două zile de emoţie, simţeam că zbor. Toată lumea mă felicita, am fost sunat de persoane pe care nu le cunoşteam, în Gura Humorului lumea mă oprea pe stradă şi-mi spunea că se aşteptau ca eu să câştig. A fost o confirmare şi o recunoaştere pentru mine, ce mi-au demonstrat că sunt pe drumul cel bun”
Există în viaţă întâlniri norocoase
Pomenim des, pe parcursul discuţiei noastre, de oameni care au avut o influenţă covârşitoare asupra carierei sale. Vorbim, iarăşi, de doamna Maria Macovei, de felul în care a contribuit la formarea artistului care este şi, dacă tot vorbim de întâlniri speciale, o pomeneşte cu drag şi respect pe Mărioara Murărescu, care, de asemenea, i-a marcat cariera. „Înainte de toate, a fost un om minunat. S-a spus că era rigidă, dar, de fapt, ea era un profesionist. Am respectat-o şi am îndrăgit-o şi ştiu că şi ea m-a îndrăgit pe mine. Nu lansam cele două albume dacă ea nu-şi dădea acordul, am avut foarte mare încredere în părerea ei. M-a învăţat numai de bine şi singura mulţumire acceptată a fost un buchet de flori. Am cunoscut-o şi în afara scenei, a fost un om cald şi bun, va rămâne pentru totdeauna în sufletul meu”.
Gânduri de recunoştinţă are şi pentru alte minunate doamne: Elise Stan, Eugenia Florea, Iuliana Tudor, Florentina Satmari, dar şi pentru Nicolae Botgros, fraţii Vasile şi Vitalie Advahov din Republica Moldova, cu orchestra cărora a avut numeroase colaborări, cum a fost şi cu fraţii Viorel şi Trifan Leancă, sau cu Ovidiu Barteş de la Cluj, multora are a le mulţumi.
Iar despre doamna Silvia Macrea de la Sibiu ţine să spună neapărat ceva: „Omul sfinţeşte locul. În calitate de manager al Ansamblului Folcloric «Junii Sibiului», fiică a marelui dansator Ioan Macrea, coregraf şi ea fiind, ea a fost cea care, după ce am câştigat premii la toate festivalurile din zonă, m-a invitat în repetate rânduri în recitaluri. Este un om care ştie să pună folclorul la adevărata lui valoare şi are toată susţinerea autorităţilor pentru a face acest lucru. Acolo, la Sibiu, sunt, după părerea mea, dar şi a altora, cele mai frumoase festivaluri de folclor. Şi tot acolo, în spectacolele cu regie, sunt invitaţi solişti din diverse zone etnografice, iar eu reprezint cu mândrie, acolo, Bucovina şi Moldova, e singurul ansamblu care are colaboratori interpreţi din zona lor, iar eu sunt onorat de această colaborare”.
Niciun interviu fără Vlăduţa Lupău
Am în faţă, indiscutabil, un tânăr frumos. Ajută asta în carieră? „Ajută, nu pot să spun că nu. Este ca un ambalaj. Dar degeaba ambalajul este frumos dacă nu este conţinutul valoros. Degeaba eşti frumos, dacă nu eşti plăcut. Nu fac caz de aspectul fizic, sunt modest şi las lumea să aprecieze”.
Că tot vorbim de oameni frumoşi, e vreun interviu în care numele său nu e alăturat celui al colegei sale Vlăduţa Lupău? „Nu, amândoi primim astfel de întrebări, despre ce relaţie avem. Am cântat şi o să mai cânt cu Vlăduţa, suntem colegi de scenă, suntem prieteni şi mă bucur mult că ne înţelegem atât de bine şi că ne promovăm, împreună şi individual, zonele de unde venim. La fel cum mă bucur de duetele făcute cu Angelica Flutur sau cu Andreea Haisan, care îmi este şi fină de cununie. Duetele noastre au avut succes, au prins tare mult la public, deşi nu erau multe de acest fel aici, în zonă, şi vom continua să le facem.
Un costum popular cum n-au mulţi
„Primul costum a fost împrumutat de la fosta mea învăţătoare din Mănăstirea Humorului. Bundiţa am luat-o de la mătuşa mea, chimirul – pe care îl mai am şi acum – de la tata, ciubotele au fost tot de împrumut”. Acum, artist consacrat fiind, are multe costume, multe cămăşi, dar poartă doar vreo câteva, care îi sunt mai dragi. Făcute la comandă, cumpărate prin târguri, primite de la câte-o bătrânică ce le-a scos din lada de zestre şi i le-a dat cu drag. „Am vrut să am un costum aparte, unicat, şi aşa am. Nu am văzut la altcineva bundă cu primuri negre de miel, este specifică zonei Mănăstirea Humorului şi se mai poartă şi la Moldoviţa”. Cum nu a văzut la altcineva brăţări bărbăteşti din acestea de care poartă şi el, ocazional. Sunt brăţări vechi, de pe la 1900, valoroase, pe care le-a primit de la un cercetător, pe care acesta le-a descoperit într-o fostă casă de primar din Dorna.
Pălăria cu flori? O mai poartă o vreme, florile fiind podoaba flăcăului neînsurat. Neapărat pălărie, nu căciulă, că nu îl aranjează deloc. Neapărat pălărie, pentru că doar bărbatul în doliu umblă cu capul descoperit.
Şi mai poartă la costum, cu drag, în dreptul inimii, decoraţia primită de la Patriarhia Română. „Am primit, acum doi ani, Ordinul «Sfântul Ioan Gură de Aur» şi de atunci port crucea, alături de tricolor, la piept. Dumnezeu e oricum în sufletul meu, nu o fac să mă fălesc, o port de drag, cu drag”.
Cel mai mare premiu pe care îl poate câştiga un artist tânăr este dragostea publicului
De care are parte, din câte mi-am dat seama, şi de care se bucură foarte mult. „Îmi doresc să nu dezamăgesc oamenii şi, prin tot ceea ce fac eu pe scenă, le arăt respectul meu. Respectându-mă pe mine, respect înaintaşii şi îmi respect publicul. Cel mai mare premiu pe care îl poate câştiga un artist tânăr este dragostea publicului”. A publicului, în general, dar mai ales a publicului tânăr, tot mai des prezent la spectacole folclorice: „Cine spune că muzica populară este muzică pentru oameni trecuţi de prima tinereţe, greşeşte. Mă bucur să constat că, odată cu noi, noua generaţie de solişti de muzică populară, au apărut iubitori de folclor tineri, pe care am reuşit să-i atragem spre folclor. Au venit spre noi, ceea ce mă bucură foarte tare. Încerc şi eu, prin melodiile mele, prin textele mele, să merg spre ei. Păstrez filonul tradiţional, dar abordez şi teme de actualitate pentru că, de fapt, nu spun nimic nou, dintotdeauna tinerii au plecat de acasă, departe, ca să dau doar un exemplu. Tot despre înstrăinare vorbeam şi atunci, şi acum”.
Alexandru Brădăţan, din Bucovina
Nu, nu îşi face planuri. Spune că viaţa e frumoasă, că merită trăită şi ştie că dacă vrea să obţină ceva trebuie să muncească. Să muncească, dar şi să se bucure de rodul muncii sale, nu să aduni bani. E mulţumit de ce a construit (şi-a făcut o casă luminoasă, frumoasă, după capul şi mintea lui) şi şi-a pus în plan să mai facă, alături, în grădină, o căsuţă ţărănească. „Una de tip bucovinean, tradiţional, iar la subsol – o cramă mare, să mă întâlnesc acolo cu prietenii şi să petrecem”.
Aici, nu în altă parte, pentru că e legat de locurile acestea, are rădăcinile aici şi preferă să străbată drumuri lungi decât să le părăsească. „M-a hărăzit Dumnezeu să mă nasc la locul potrivit şi să fac ceea ce-mi place, să cânt. Aici e raiul pe pământ, trebuie să fim conştienţi de asta, ne-a dat Dumnezeu tot ce trebuie. Şi ne-a mai dat oameni frumoşi, mai sunt încă oameni frumoşi, cu ruşine, credincioşi”.
Iar nevastă, am aflat, tot de pe aici vrea să-şi ia, când o fi să fie.
„Dacă se va întâmpla să mă urc vreodată pe scenă şi lumea nu o să mă aplaude, o să mă las de cântat. Am însă de gând să muncesc atât de mult încât, atunci când cineva va spune numele meu, să spună Bucovina, Moldova şi România”.
Comentarii