„Na, lup‚ ţigan de-a gata”

 În folclorul românesc „na, lup, ţigan de-a gata” înseamnă a fi „ţap ispăşitor”, a fi culpabilizat pe nedrept, situaţie frecventă in istoria României, în care Puterea operează linşaje colective, pentru a detensiona frustrările cetăţenilor săi. Dacă nu am auzit această sintagmă, înseamnă că nu trăim în România. Ţiganii  sunt mai ceva decât bau-bau, se îneacă la mal, îi mănâncă lupul gata crescuţi, se mută cu cortul, îşi laudă ciocanul, s-au obişnuit cu scânteia şi nu sunt oameni nici în ziua de Paşti! Ţiganii sunt cei pe care lumea nu ii doreşte vecini şi sunt, de foarte multe ori, consideraţi mult-mai-puţin-decât-oameni. Mă chinui de ceva vreme să găsesc în folclorul românesc şi zicători sau proverbe care să pună romii într-o imagine pozitivă. Nu prea am găsit şi chiar şi cele care îi prezintă pe romi ca fiind buni muzicieni sau având femei „focoase şi frumoase” sunt rodul unor stereotipuri. Acum, trebuie să recunosc că în lumina ultimelor studii genetice, sângele romilor nu este compus din banala plasmă şi celule albe şi roşii, şi că cercetătorii au descoperit în sângele romilor cantităţi uriaşe de celule dansatoare şi frumos cântătoare. Această descoperire stă la baza ideii că ţiganii „au dansul şi muzica în sânge”. Mai trebuie să recunosc că cei ce sunt însuraţi cu o romnie, renunţă la serviciile de termoficare, căldura degajată de o „ţigancă focoasă” fiind suficientă pentru încălzirea unui apartament cu două camere! Dacă femeia în cauză este una cu dimensiunea mamei (adică cu talie de 150 cm), atunci căldura degajată este suficientă pentru un palat din ăla cu turnuleţe. Stereotipuri faţă de romi sunt multe şi adânc înrădăcinate. Unii de mici au învăţat să le facă faţă şi să strângă din dinţi atunci când cineva simţea nevoia să scoată sunetele unei păsări anume atunci când apar. Au fost învăţaţi că pentru a reuşi în viaţă trebuie să muncească de două ori mai mult decât un ne-rom şi că „poţi să duci în spate un român 10 ani, când îl vei pune jos tot cioara dracului o să te strige”. În copilărie, tatăl meu m-a sfătuit ca atunci când călătoresc cu autobuzul să ţin ambele mâini pe bară, astfel încât să am mâinile la vedere, iar bunica a insistat să zic „sărut-mâna” oricui, până când am împlinit vreo 16 ani. Am fost obişnuit să mă spăl mai mult decât ceilalţi, să folosesc parfum chiar şi atunci când ies în curte la săpat şi să nu ridic tonul atunci când vorbesc. Bunica ştia că transpiraţia tatălui meu nu ar fi fost văzută ca efectul unui efort fizic susţinut sau pur şi simplu ca o reacţie normală a corpului atunci când este supus la vreo formă de stres, ci că, în mintea unora, mirosul care însoţeşte transpiraţia ar fi fost explicat etnic („aşa miros ei!”). Am fost învăţat să fac toate astea, şi multe altele, doar pentru a avea senzaţia că sunt tratat la fel. Tratat la fel nu am fost niciodată, pentru că mai întotdeauna am avut parte de reacţii diferite care au balansat de la „dacă e ţigan”, atunci când prin ceea ce făcea valida experimentul lui Pavlov, trezind reacţii „naturale” de rasism pur, până la „al dracului ţigan!” sau „e un ţigan deştept”. Identitatea mea etnică a fost „obligatorie” în tot ceea ce am făcut până acum. Chiar şi aici, în faţa dumneavoastră, nu mă aflu pentru că cine ştie ce mare „sculă” aş fi, ci mai ales pentru că şi eu sunt perceput ca fiind „un ţigan altfel”. Sunt eu „altfel”? Adică sunt mai deştept, mai frumos şi mai devreme acasă decât alţi romi? Sunt eu „o excepţie”, aşa cum mi se spune de foarte mulţi oameni din jurul meu atunci când postulează celebra frază „Dacă ar fi toţi ţiganii ca tine, ce mişto ar fi!”. Răspunsul este: NU! De la mine, şi de la cei ca mine se aşteaptă mai degrabă să eşuez. Nu sunt o excepţie şi nici nu sunt vreo mare personalitate a romilor, ci sunt doar un om care încearcă să îşi facă treaba cât poate de bine poate, fără să îşi nege identitatea etnică. Sunt rezultatul părinţilor mei, profesorilor din şcoală şi al oamenilor din jurul meu. Exact ca oricare dintre voi! Nu sunt o excepţie, ca mine sunt foarte mulţi romi, poate mult mai mulţi decât cei vizibili (hoţii, cerşetorii sau ăia cu palate). Eu îi numesc romi invizibili. Sunt peste tot: medici în spitale, ingineri la mari companii internaţionale, contabili la firme de audit, sportivi, artişti, meseriaşi, comercianţi, oameni de afaceri, preoţi sau ofiţeri în armata română etc. Sunt peste tot, însă cvasi-majoritatea îşi ascund originile etnice pentru că dacă s-ar afla cine sunt, mulţi din cei care le sunt „prieteni” în acest moment le-ar întoarce spatele. Sau aşa au fost ei învăţaţi să creadă. De la mine, şi de la cei ca mine, se aşteaptă mai degrabă să eşuez. Suntem ajutaţi să facem asta de şcoală, de societate şi de multe ori de cei de aproape. Orizonturile ne sunt de multe ori limitate de cei care ar trebui să le lărgească! Lucrez alături de colegii mei şi parteneri în câteva zeci de şcoli din judeţul Suceava. Încercăm să punem în practică un concept, poate unic în spaţiul românesc, prin care provocăm copiii din medii dezavantajate, în special cei de etnie romă, să găsească un altfel de răspuns decât cel pe care îl au acum la întrebarea „Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?”. Nu o să uit niciodată chipul unei copile, dintr-un orăşel de provincie, care la această întrebare a răspuns, evitând contactul cu privirea mea, „Ce-o vrea Dumnezeu, domnu’!”. M-am retras înfuriat pentru că ştiam că Dumnezeu nu voia ca ea să abandoneze şcoala şi să preia responsabilităţi de adult, ceea ce s-a şi întâmplat la doar câteva luni după această discuţie, şi că această realitate e rezultatul unei sume de alegeri care au fost făcute de ea ca urmare a incapacităţii sistemului de a-i oferi măsurile de suport centrate pe nevoile ei, atunci când ea avea nevoie. În clasa a VIII-a nu ştia să scrie sau să citească bine, în această situaţie fiind întreaga ei clasă, dacă nu chiar şcoală. În ciuda faptului că veneau la şcoală zi de zi şi nimeni nu fusese vreodată repetent, mai toţi erau analfabeţi. Şcoala în care ea venea nu avea aviz de funcţionare, nu aveau laboratoare sau bibliotecă, clădirea era destul de veche şi dacă, printr-o minune, ar fi venit toţi copiii înscrişi la şcoală în aceeaşi zi, cu siguranţă nu aveau loc. Puţini din şcoala respectivă au ajuns vreodată la liceu, iar termenul de „facultate” nu îşi găsea un înţeles în mintea niciunui copil! Inutil să spunem că mai toate cadrele didactice învinovăţeau părinţii pentru situaţia dată, iar explicaţia performanţei şcolare scăzute a copiilor se rezuma la „aşa sunt ei!”! Profesorii, considerau că nu pot face mai mult şi că oricum „poţi să le dai orice, că le dai degeaba”. În interiorul comunităţii, modelul de urmat era cel/cea care „pleca afară” şi „făcea bani” suficient de mulţi încât putea să-şi ajute familia sau să-şi facă o casă. Nu conta cum face banii atât timp cât îi făcea. Orice activitate din care se făceau bani, fie că era cerşit sau făcut curăţenie, prostitu-ţie sau zidărit, absolut orice era perceput drept „muncă”. Nu am găsit copil care să nu îşi dorească să fie personajul pozitiv din basmul vieţii lui.  Să nu credeţi că lucrăm numai cu copii romi pentru că nu este adevărat. Lucrăm cu toţi copiii care sunt văzuţi, de cele mai multe ori, ca fiind „o problemă” şi nu o bucurie, fie că sunt copii din mediul rural sărac, copii aparţinând unor altor minorităţi sau copii cu diverse cerinţe educaţionale speciale. În cei romi, însă, unii dintre noi ne regăsim mai bine! Fiecare copil vrea să fie învingător! Sunt însă momente în viaţa lor când ne cer  sau au nevoie de ajutorul nostru, şi noi, societatea, preferăm, ca urmare a limitelor noastre, să fim Zgripţuroiul, Spânu’ sau Gheunoaia. Le oferim marginalizare, ignoranţă şi prejudecăţi, uitând că ei reprezintă adulţii de mâine şi că ce investim astăzi vom avea rezultat mâine. Noi trebuie să conştienzăm că diferenţa dintre a reuşi şi a eşua stă în puterea noastră de a strânge din dinţi şi de  a da tot ce putem de fiecare dată şi în orice condiţii!  În jurul meu am avut oameni. Am avut oameni care m-au criticat atunci când am greşit şi care mi-au arătat calea de urmat în viaţă; am avut oameni care au văzut potenţialul din mine şi care nu s-au împiedicat de prejudecăţile despre etnia mea. Am avut oameni care au văzut în mine omul şi s-au bucurat că bagajul meu cultural îi poate dezvolta şi pe ei; am avut oameni care mi-au arătat că  aşa cum au existat stăpâni de robi romi, au existat şi oameni care s-au luptat, cu toată fiinţa lor, pentru dezrobirea acestora. Într-adevăr, cei care m-au valorizat au fost mult mai puţini decât cei care m-au înjurat, însă au fost suficient de mulţi şi suficient de determinaţi încât să fiu ceea ce sunt azi! Astfel că a cere lupilor o strategie de viitor a oilor (rromilor) e ca în proverbul „na, lup, ţigan de-a gata”, o victimizare sigură a urmaşilor lăsaţi pradă lupilor!

LUCIAN DIMITRIU 

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: